Nu mi-ai scris..

Cu tine lumea-i mai frumoasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Privirea ta îmi dă lumină,

Iar inima nu mai suspină.

Când ești aproape, totul cântă,

Chiar și tăcerea e mai blândă.

Tu ești răspuns la orice dor,

Tu faci din clipă viitor.

Cu tine zilele-s senine,

Iar nopțile sunt pline, pline.

De vise calde și iubire,

De pace, dor și fericire.

Cu tine lumea prinde viață,

Iar timpul parcă nu mă-ngheață.

Rămâi cu mine, viața-mi pasă,

Lângă tine eu mă simt acasă.

Doar în vise mă-ntâlnești,

Cine sunt? Tu cine ești?

Eu un dor, tu o chemare,

Două inimi sub o zare.

Eu sunt luna ce te-așteaptă,

Tu ești raza ei de-altădată,

Eu un pas pierdut în ceață,

Tu ești timpul ce-mi dă viață.

Doar în noapte ne-om găsi,

Umbre-n vise, poate vii,

Eu un gând, tu o poveste,

Cine știe ce mai este?

Doar în vise mă-ntâlnești,

Cine sunt? Tu cine ești?

Poate-un suflet ce te cheamă

Sau un nume fără seamă.

✨✨
Cum e sufletul din tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
A.A.✨
_________________________________________
Și..
Cum mai e la voi în suflet? 🤭

Schimb de inimi

Hai să facem schimb de inimi,

Doar o clipă, nu mai mult 

Tu s-o iei pe-a mea, cu vise,

Eu pe-a ta, cu dor tăcut.

A mea-i plină de iubire,

De speranțe, de cuvânt,

De priviri ce-ți dau putere,

De tăceri ce te-au înfrânt.

A ta pare o cetate

Fără foc, fără culori,

Dar o port să văd ce simți tu

Când te sting din prea puțini fiori.

Poate-n pieptul tău s-aprinde

Un fior ce n-ai mai dus,

Poate simți ce-nseamnă viața

Când iubești fără răspuns

Apoi facem iar schimbarea 

Tu, cu-a ta, să pleci, ușor,

Dar s-o duci mai puțin rece,

Cu puțin din al meu dor.

Vrei s-o facem… pentru doi?

Hai să facem schimb de inimi 

Și-apoi le luăm înapoi.

Uitarea vine-n pas tăcut,

Și șterge tot ce-a fost durere.

Lăsăm în urmă ce-a trecut,

Privim spre cer, spre mângâiere.

Pentru totdeauna-am înțeles,

Că timpul nu-l putem întoarce.

Dar viitorul ne-a ales,

Spre noi speranțe să ne poarte.

Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,

Nici luna-n palme s-o cobori,

Nu cer un drum fără noroi,

Când pașii mei trec printre nori.

Nu cer să schimb ce nu pot fi,

Să mă prefac în altă umbră,

Dar dă-mi curajul de-a trăi,

Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.

Nu cer nimic, doar să exist,

Să-mi port lumina-n pieptul gol,

Căci tot ce vreau, în mine-i scris,

Și-i mai frumos decât un rol.

Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,

Nici să-mi deschizi un cer senin,

Când trec prin umbre sau fiori,

Eu vreau doar timpul meu deplin.

Nu cer cuvinte fără rost,

Nici jurăminte ce se pierd,

Doar un surâs, căci e un cost

Pe care viața nu-l dezmierd.

Nu cer nimic, doar să mă știi,

Un suflet simplu, un fugar,

Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,

Când cerul lumii e amar.

„Valoarea culturală este subordonată valorii de piață, iar consumul de mediocritate, impus de această piață, creează timpuri grele, lipsite de emoție, autenticitate și frumos.”

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu 

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți

e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani

și e mai mic decât mine

nu știu cum s-a întâmplat

el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani

iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul

eu am mai umblu cu capul prin nori

dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul

pesemne că și-a băgat coada între noi timpul

altfel nu-mi explic

i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri

o „pasăre muscă”

( pe etichetă scria Archilochus colubris

cum îi plăcea lui!)

 toata viața a omorât păsări

încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției

i se trăgea de la prima lecție de anatomie

acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului

știe aproape totul despre păsări

mănâncă păsări la micul dejun

iar în amurg trage cu praștia după grauri

.

nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta

rotundă:

„la mulți ani”

ar semăna cu o glumă proastă

„ gata!”

nici atât

ar putea crede că-i doresc moartea…

Ploaia rece-n fața mea,

O prezență fără chip.

Un murmur vag răsuna,

Printre umbrele de neatins.

Murimurul , tot mai clar,

Strapungea liniștea,

Linstea apasatoare,

Care vrea să mă doboare !

Să mă arunce în mare ,

Printre umbrele nepăsătoare,

Sa ma ducă departe...

Departe de toate!

Murmurul , tot mai tare ,

Ma ridica din mare,

Marea cea adâncă,

Ce mă împinge spre-o stâncă.

Dar din adâncuri tot răsună,

Acel murmur ce m-adună

Mă ghidează c-o chemare,

Undeva departe de mare .

Spre ecoul ce nu se stinge,

Spre umbra ce n o pot atinge,

Abea acolo n zare,

Nu mai e nici o chemare ....

Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:

Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.

Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași

Față de-acei buni camarazi și părtași,

Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,

Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,

Care întins stă ca un pod de porunci,

Drum deschizând pentru vecia de-atunci.

savoare și  miros îmbietor

de panseluțe

picurate-n sos de 

okonomiyaki.

÷ 

timp înghețat,

pisica-și  unduiește coada 

printre

little boy și fat man.

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…