Mi-ai stins culorile când ai plecat

Amintirile vor să-mi încerce astăzi firea

Parcă și aerul îmi pare tot mai greu

Ischemică și durereoasa mi-e neiubirea

Ea... a produs infarct sufletului meu.

Gândesc... ce simplu a fost pentru tine!

Și ce durere pentru mine să știu că m-ai uitat!

Doar după un solstițiu și un clar de lună

Doar după atâta te-ai întors și-ai plecat....

Și peste fire năvălește chinul tăcerilor eterne

Și inima-mi rămâne ca un imens deșert 

Și nici cuvinte în versuri nu mai știu a așterne 

Că mi-ai fost drag mă iartă!... că nu ți-am fost... te iert.

Ades se-ntâmplă s-auzim că viața bate filmul,

Dar poate filmul e doar glasul ei tăcut.

Când umbrele subtile ale trecutului.

Revin din locul unde le-am pierdut.

O scenă, un cuvânt, o clipă de-amintire 

Șî ce cu greu ai stins începe să trăiască

Durerea pare că-și revine în simțire, 

Vrând dinadins liniștea s-o răscolească.

Și mă gândesc... Câte tăceri un om poate s-ascundă,  

Câte lumini se sting în ochii goi?... 

Și totuși...cum poate o secvență blândă

Pe toate să le-adune, fără voie, înapoi.

Și nici nu știu când reînvie în mine amintirea

Din zilele când dragă îți eram

Și-un dor pălit îți caută privirea

Dintr-o poveste ce-a rămas fără final.

Căci mi-amintesc mâinile calde

Când părul tu mi-l mângâiai

Când un sărut mi-ai dat pe frunte și Doamne!...

Cum în brațele tale mă topeam!...

Și-mi amintesc și ziua-n care

Mi-ai spus "pleacă!" cu o răceală-n glas

Și-atât de rău încă mă doare 

Cum ai ales să îți iei "bun rămas".

Încă mă bântuie ultima ta vorbă

Nu te-ai gândit că lovești fără milă,

Când nu-mi doream decât îmbrățișarea 

Și vinul să le lași ca amintire.

Uneori în miez de noapte, încă ești în mintea mea.

Te-aș mai căuta în șoapte... dar ne-ai făcut praf deja.

Tu să mă ierți că n-am putut s-ascund ce ai aprins în mine

Și cât de tare încă doare că nu mai văd a ta privire.

......................♡♡♡................... 

Inevitabil viața bate filmul fără duble, 

Fără final scris...cu actori fără regizor. 

Doar sufletul rămâne să rătăcească-n umbre

Să-nvețe să nu mai sufere nicicând de dor. 

Și...într-o zi nu ți-am mai scris

Mai exact...dintr-o zi de luni

Îmi port în taină durerea despărțirii 

Nu vreau să ți-o mai strig nicicând...

Îmi râde sufletul să te știu fericit 

Niciodată altceva, stii bine, nu ți-am dorit!

Chiar dacă m-ai lipsit de tot ce-mi doream mai mult...

Un vin...O îmbrățișare caldă de sfârșit... 

Poate să te-ntâlnesc, s-a întâmplat c-un rost

N-aș ști acum să-l definesc! 

Îmi simt sufletul nătâng... atât de prost

De nici nu știu ce sentimente mai trăiesc.

Vreau doar să treacă timpul 

Uitarea să te șteargă din a sufletului hartă

Pe rafturi s-ajung să îți găsesc vinul

Să-mi adie parfumul fin de..."a fost odată"

Și... într-o zi m-am hotărât să nu-ți mai scriu

Următoarele zile soarta mi te-a scos în cale

Privirile tale mi-au cusut sufletul pe viu!

Cum poate viața să te pună la-ncercare...

Aveam viață frumoasă înainte de a te întâlni 

Tu mi-ai făcut-o și mai și...

Cine-ar fi zis că n-o sa simți si tu o urmă de regret

Că pleci ca și când nu-mi pasă că te pierd...

M-am tăiat într-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

L-am pătat cu sânge cald.

.... Era paharul meu preferat...

Instinctiv am vrut să iau

Un bandaj să mă pansez,

Dar m-am răzgândit... căci curge

Și-asta înseamnă că...trăiesc.

Și l-am lăsat să mă păteze.  

Un moment oarecum fericit...

...Poate această cicatrice,

Va fi semnul c-am trăit.

Știu că va veni momentul 

Când nu va mai curge nimic, 

Dar până atunci îl las să picure 

Și nu mă voi mai împotrivi. 

Căci cioburile lăsate în urmă 

Sunt semnul că am existat. 

Și doar eu știu că acest dezastru

Era paharul meu preferat...

Pe jos, doar cioburi și sânge 

Ce rulează un film întreg. 

Cândva poate le voi strânge 

Azi, vreau doar .. să meditez.

Că mi-ai fost drag... nu mai contează 

...Tu nu m-ai vrut in viața ta

Și-am obosit să trag să văd că-ți pasă 

Cât să mai bat la ușa ta?...

E decembrie pentru a 3- oară 

Sufletu-mi spune să te-aștept 

C-o sa revii c-un vin ultima oară 

De-ai ști ce dor imi e să mă îmbăt...

............................................

M-am tăiat intr-un pahar

În care vinul tău a curs cândva.

Și mi-am dat voie să fiu slabă,

Lacrimile să-mi alunece pe barbă.

Mi-am dat voie să fiu tristă,

Să-mi fie dor de al tău vin.

Am obosit să tot fug de batistă 

Vreau doar să plâng!... mi-e sufletul prea plin.

Îți mai scriu uneori ca să nu uit...

Să nu mă pierd in tăceri care dor

Îți scriu cu-acelasi fior in gând 

Tot ce-am visat... un ultim vin în doi.

Îți scriu de lucrurile ce nu le pot spune

Despre cum mă prefac că sunt bine

Îți scriu deși nu-ți pot spune pe nume,

Dar inima te caută în orice liniște.

Îți scriu despre tot ce nu ți-am spus

Despre tot ce ai lăsat în urmă nespus 

Știu... nu am fost perfectă, și eu am greșit 

Dar te-am iubit... tu doar te-ai prefăcut...că m-ai plăcut...

Îți scriu poate pentru că nu ai înțeles 

Sau poate pentru că nu ai știut s-o faci

De aceea ți-a fost mai simplu să pleci

Neștiind câtă durere în urmă lași.

De-aceea încă uneori îți mai scriu

Pentru că unele trăiri nu se uită....

Se poartă în suflet ca o rană frumoasă

În inimă, vesnică amintire neprețuită...

Îți scriu...și n-am nevoie de răspuns sau de scuze

Doar un colț de pagină, s-aștern dorul ce mă frământă 

Îți scriu nu pentru tine...ci ca să nu mă uit pe mine

În iubirea asta care încă ar fi ales să rămână.

...din suflet nu mi te poate scoate

nici distanta și nici tacerea

pășesc pe ale toamnei trepte

de mână cu umbra ta..

gândurile îmi trec alene

când reînvie amintirea ta

e noapte e frig si-i brumăriu

caut un licăr sa-mi lumineze calea

ma tot gândesc..poate nu-i prea târziu....

E ca o floare care-a înflorit

Sub cer senin, dar vântul a strivit,

E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,

Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.

E-un drum pe care-l vezi în depărtare,

Dar pasul tău nu-l poate mai urma,

E-un vis ce pare-a fi la îndemână,

Dar dispare ca umbra-n marea grea.

E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,

Și dintr-o dată cade, e minciună,

Un strop de speranță stins pe jos,

Ca o iluzie ce-abia mai sună.

Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat

Să vadă adevărul, chiar amar,

Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,

Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.

Și totuși, în tăcerea ei rămâne,

O poartă către altceva mai bun,

Căci dezamăgirea te îndeamnă,

Să te ridici și să-nveți un nou drum.

viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

Cum sa exprim singuratatea ce o simt?

Am atatea persoane in jurul meu ,

Dar totusi nimeni nu ma asculta,

Toata lumea se cearta mereu,

Iar eu, raman trista si tacuta.

Nu ma plang , nu am motiv,

Prefer sa stau singura in coltul meu,

Astept sa fie liniste definitiv,

Si poate, atunci, imi voi spune of-ul meu.

Iar despre parinti ce as putea spune?

Sunt numai certuri cu vorbe grele,

Ce dureaza, parca o vesnicie,

Amandoi isi spun lucruri rele,

Ce vor ramane acum si in vecie.

Desigur ca ma afecteaza mult,

Dar niciunuia nu ii pasa,

As vrea muntii din loc sa ii mut ,

Decat sa mai stau cu ei in casa.

Am o sora si un frate,

Pe care ii iubesc nespus,

As vreau sa ii iau cu mine departe,

Unde? Intr-un loc ascuns.

Nu ma intelege-ti gresit ,

Si  parintii mi-i iubesc,

Dar i-as alege negresit ,

Pe fratii mei cu care vreau sa traiesc!

Un vis cumplit și uimitor
Aseară am avut
Căci m am privit râzând
Cum mor,
Și tare mi a plăcut.

Și tare mi as fi dorit
Să nu mă mai trezesc,
Dar culmea...m am trezit
Și astăzi..nu zâmbesc .

De ar fi să nu mă mai trezesc
În seara asta ,eu aș ști
Că cei pe care îi iubesc
Lipsa nu îmi vor simții..

Adesea mă gândesc că poate,
Eu nu contez pe acest pământ
Plângând ,lăsând capul pe-o parte
Mi aș spune ultimul cuvânt..

Cât încã te mai poţi mişca,

Cât câinii te mai latrã,

Cât, încãlzind fiinţa ta,

Mai arde focu-n vatrã,

Cât bate vântul printre brazi,

Cât ploaia te mai udã,

Să te ridice-atunci când cazi

De mai găseşti vreo rudă,

Fii bucuros că poţi vedea

A soarelui lumină

Căci cetina bradului tău,

Spre vale se înclină!

                  ☆

Cât ploaia te mai udã, cât te mai latr-un câine,

Cât ştii concret ce-nseamnã "a fi" sau "a nu fi",

Cât ai cui da în tainã bucata ta de pâine,

Gândeşte-te cã poate fi ultima ta zi!