Avant garde

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă

cu vedere spre infinit

unde se-aude foșnind ziua

încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții

gustul de rugină și Tequila

din gură

mahmureala instalată în oase

ca plumbul topit

și simt sentimentul acela revigorant

al nepăsării

oricum o iei mereu de la capăt

așezi aceleași piese pe tabla de șah

și faci prima mutare cu inima

rațiunea încă mai doarme din greu

printre monștri

lumea

la fel

e tot acolo

și te așteaptă indiferentă

ca o femei de moravuri ușoare

pe care n-o mai surprinde nimic

viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate

ingenuă

instanțele împart dreptatea până când te fac praf

și când rezultatul nu mai contează

arareori întrevezi viitorul

prin aburul rafinat al cafelei

dar ție nu-ți mai pasă

nu ai prea multe opțiuni

în afara cafelei

poate doar să-ți aprinzi o țigară…

m-am rătăcit prin orașul gândului

în căutarea Vrăjitorului din Oz

pe niște ulițe mici și înguste 

pavate cu  smaralde

printre oameni de tinichea

în platoșe verzi

prin vene îmi curgea clorofilă

simteam că mă afund printre nisipuri

flămânde

și obsigii

că-mi cresc rădăcini contorsionate

în tălpi

la fiecare intersecție de drumuri

mă-ntâmpina câte-o speritoare de ciori

fără cap

îmbrăcată în verde

lei sperioși în nuanțe de jad

și xandu

vino

te strig

mă năpădește olivul acesta monoton

îmbrobodit în lumina măslinei

în mătasea broaștei

îmi zdrelesc tălpile călcând în așchii de stele

mă-nec în acest sânge înverzit

ca un ochi de viperă

Vrăjitorul din Oz râde în hohote

toate libelulele zac la picioarele sale

fără aripi

in Tara quadlingilor

a ieșit Soarele...

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

Sst! să nu treziți cumva sufletele elefanților

adormiți

puțini au privilegiul să verse o lacrimă

pe-o bucată de fildeș

într-un cimitir al elefanților singuri

din care lipsesc crucile de piatră

florile vii

dragostea omului

înclinați-vă capetele în fața acestor oase îngălbenite de timp

neîngropate

de milioane de ani sufletele neprihănite ale elefanților

umblă prin grădinile nesfârșite ale Cerului

aducând zâmbetul pe buzele Marelui Creator

.

elefanții își plâng și ei morții ca și noi

oamenii

îi poartă cu dânșii zile întregi

pe cei bolnavi și bătrâni

îi lasă să plece singuri în ultima lor călătorie

aici un elefant îndrăgostit de viață s-a prefăcut în stâncă

când vântul lovește fără milă în inima pietrei

se aud țipetele de durere ale elefanților vii din Chobe

și zgomotul asurzitor al lacrimilor celor rămași

.

Sst!

un dumnezeu modern si tolerant

se plimbă-n voie

prin toate canalele televizorului.

publicul e satisfăcut

că pâinea și circul

au fost-nlocuite

cu drogurile și jocurile video;

zâmbind,  e de acord

că rugăciunea-i doar

un act de intimidare a utilizatorilor

de servicii.

Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...

Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.

I-am văzut mergând pe stradă,

Cu priviri atente la ceru-nourat,

El i-a arătat pe stâlp o barză,

Ea a zâmbit, că pasărea-zburat

Sunt de ceva timp împreună,

Și noi am vrea să fim bunici,

Și ne dorim ca ei să spună,

Că vom avea de crescut prunci

Noi ne dorim să educăm nepoți,

Simțind că timpul nostru trece,

Iar să-l oprești pe loc nu poți,

Și știm că fiecare trebuie să plece

Dar nu e zor și nici o grabă mare,

Și știm că toate vin la timpul lor,

Iar când e dată binecuvântare,

Și așteptarea trece mult mai ușor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Gândurile ,
Unu câte unu
Închid ferestrele cerului
Doar ochiul lăuntric mai luminează
În noaptea ce se furișează
Sub cupola nevăzutului.

…………………………………

În alt loc,
Se - nalță elocvența
Din lacrimi ce inundă depărtarea
Când  ochii așteaptă
Pleoapa să-i închidă,
Iar viața să cheme înserarea.

Fiinta fragila ce pari a fi de piatra,

De ce te sfarmi la o adiere pala

Cand emani atata forta..

E totul de pomana?

De ce durerea te patrunde

Cand pare ca n-are pe unde

De ce-i lasi libera cale desi armele-ti sunt in garda

Cine.. cine-a lasat-o sa cada..

Am auzit ca sunt plăcut

însă niciodata lucid

doar ca al doilea zicea

ești mai deștept decât inima

ca nimeni nu știe

de al doilea de mine

ce te ghidează sa arați lumii

falsul din tine

ii prostesti și ii câștigi

iar ei cred ca tot nu ești lucid

profiți și devii onorabil

caci ei cred ca esti nimic

însă esti cel mai lucid

așa ai ajuns sa nu te naști

ci sa mori

ca din moment ce ai murit

poți reînvia ,

dar niciodată murind