Am plecat ca să nu mă pierd

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Sub cerul negru, strălucind ca mătase,

Luna plutește-ntr-un dans de seară,

Stelele palide, sclipiri nesfârșite,

Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.

Vântul adie șoptit printre frunze,

Cântând o poveste, o taină uitată,

Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,

Natura se odihnește, visând ne-ncetată.

Freamătul nopții, o liniște caldă,

Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,

În miezul întunericului, totul se-nvârte,

Într-un vals de lumină, o magie rară.

Frumusețea nopții e adânc înfiptă,

În inima celor ce visează mereu,

Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,

Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.

În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.

Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.

Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.

Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.

la uma urmei poți înjura de toți sfinții
înjurătura face parte din peisaj
ai putea spune că are o funcție artistică
terapeutică
nimic nu-i mai plăcut decât să dai vina pe sfinții apostoli
să-ți bagi picioarele în ea viață
apoi să te duci la biserică
Prefericitul e și el om
afurisirea păcătosului e un fel de înjurătură avangardistă
cea a polițistului o întoarcere la clasici
„circulați, morții mamelor voastre! ”
iar trecătorii circulă scrâșnind
”fir-ai tu al dracului cu toată circulația mă-tii!” -
Cărtărescu își bagă p… în regina Angliei
în Juriul Nobel
Manolescu în Ramona
alții în altele
niciodată subconștientul mulțimii n-a fost mai prolific ca acum
nu poți să deschizi gura
să ieși din casă
într-o zi o să ne crească urechile cât frunzele de brustur
mai nou și femeile au dat în patima imprecației
băga-mi-aș p… (spus diafan!)
alegoric
copii din clasa întâia-fumători și preoții
medicii
Crucea roșie
mână birjar
dii, fucking bastards!!!
nici caii nu mai au reacții la asemenea „îndemnuri”
gloabă poate însemna orice
dacă mai adaugi și un pahar de whisky
descoperi peste tot conjurații monstruoase ale femeilor
împotriva bărbaților
încleștări fratricide-ntre sexe
înfrângere
numele tău poate fi exprimat într-un cuvânt:
seducție...

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

Aud furtuna plângând
Îmi alină al meu gând:
Să plec de aici, departe,
Cu un stilou și-a mea carte.

"Într-o liniște profundă,
Doar cerul ce o alungă,
A mea fericire, al meu zâmbet,
Mi-e urmat de un regret.

Un izvor melancolic în ai mei ochi
Mă lasă doborâtă în genunchi,
Doar ploaia mă aude, mă-nțelege,
Și un loc printre nori ea îmi alege."

De-ar trece timpul inainte

Iar viaţa pe loc de-ar sta

Aş culege amintirile

Şi de moarte aş uita

De-ar trece clipa inainte

Şi amintiri de nar rămine

Ai putea mai des ca sa zimbeşti

Trăind doar cu ziua de mîine

De-ar trece viaţa c-an poveşti

Cu inceput fară sfirşit

Aş putea trăi cum vreau

Dar nu cum trebuie de trăit

De-ar trece ziua ca şi noapte

N-ai intelege că trăieşti

Ai trăi numai in vise

 Şi nai putea ca să iubeşti

De-ar trece totul intr-o clipă

Să-mi văd sfirşitul şi să mor

N-aş regreta că am trăit

Doar că-mi va fi de casă dor

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.