Dar..

Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.

Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.

În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.

Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.

străinule, tu ce mai faci?

te mai oprești pe drum, vreodată?

mai rătăcești prin amintiri

sau le-ai uitat, ca altădată?

străinule, ce ai mai făcut?

ai mai privit în urma ta?

sau ți-ai găsit alt drum mai bun,

fără să-ți pese cineva?

străinule, cum mai gândești?

mai crezi în vorbe, promisiuni?

mai juri că n-o să pleci vreodată

sau taci, ca-n toate cele luni?

niciodata n-ați știut

cum mam rupt în mii de fire,

cum taceam fără să spun,

cum plangeam fără oprire.

ati văzut doar ce-am lăsat,

ce am lasat ca sa se vadă.

n-ați știut cât am luptat

sa nu cad, să nu mă scadă.

cate nopți m-au prins în gol,

câte zile m-au trădat,

câte ori am vrut să spun

totusi nu m ati ascultat.

gheața de sub mine e tot mai subțire,

o simt cum crapă sub pașii mei grei,

și orice mișcare oricât de ușoară,

mă poate lăsa să mă pierd printre ei.

imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,

nu știu cât timp mai pot să rezist.

poate că mâine n-o să mai fie,

poate că mâine n-o să exist.

intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,

nimeni nu vede că sunt pe final

că gheața se rupe, că lumea ma uită

că-n mine e haos, tăcere și val.

tu oare te gândești la mine?când noaptea cade peste sat,

si luna plină printre stele

se pierde-n cerul înstelat?

tu oare te gândești la mine?

când soarele apune-n mare,

când gandul plânge in tăcere

iar visul meu spre tine zboară?

tu oare te gândești la mine?

când zorii zilei se ivesc,

si dimineața-ți bate-n ușă

iar razele te încălzesc?

și dacă timpul va decide

să ne despartă într-o zi,

o întrebare am, la tine:

la mine te vei mai gândi?

nu te-am rugat să-mi cumperi flori,

nici să-mi aduci cadouri scumpe,

ca orice fată, uneori,

am vrut atentie si gesturi multe.

nu te-am rugat să-mi juri pe stele,

nici să promiți ce n-ai simțit,

dar uneori, în nopți rebele,

mă întrebam dac-ai iubit.

eram naivă, visătoare,

stiam că taci, dar totuși simți,

că dragostea nu-i doar o floare,

ci o privire printre sfinți.

eram prea proastă, prinsă-n vise,

credeam că dorul te-a durut,

dar azi privesc ușor surprinsă

si vad cum tu te-ai prefăcut.

nu te-am rugat să fii aproape,

dar uneori, în nopți cu vânt,

aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,

semn că eu mai-ți sunt  în gând.

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

Şi în ziua de Crăciun,
cînd tot omul e mai bun,
Oameni cu suflet de cîine,
ei au vrut să se răzbune.

Şi atunci ei s-au gîndit,
că timpul a şi venit,
Să-i judece la urgenţă
şi să-i execute în beznă.

Iliescu ca o fiară,
a dat ordin să dispară,
Cei doi trebuie judecaţi
şi urgent executaţi.

Completul de judecată,
ei l-au stabilit în dată,
Popa era preşedinte,
Nistor vice preşedinte.

Ceauşescu acuzat,
de Voinea că a trădat,
Şi că genocidu îi mare
şi că populaţia moare.

Ceauşescu disperat,
să se apere a încercat,
Însă nu a avut izbîndă,
completu aştepta la pîndă.

Erau într-o garnizoană,
la Tîrgovişte îi alarmă.
Ceauşeştii să dispară,
că haos mare e în ţară,

Procesu în grabă a început,
dar el nu a ţinut mult,
Într-o oră s-a încheiat
şi sentinţa li s-a dat.

Sentinţa lor a fost dură,
le-a fost peste a lor măsură,
Să afle că îs condamnaţi
şi la moarte executaţi.

Ei nu au crezut nici odată,
că vor avea asta soartă,
Şi vor muri împuşcaţi,
de Crăciun executaţi.

Aşteptau să îl execute,
fără ca să mai discute,
La recurs şansă să-i dea,
pentru a se apăra.

După ce sentinţa au dat,
completu a deliberat,
Ambii trebuie legaţi
şi la zid executaţi.

Lîngă corpul cel de gardă,
cei doi au fost scoşi sub pază,
Acolo au fost dezlegaţi,
de pluton executaţi.

Nu cumva să fi scăpat,
multe gloanţe în ei s-au tras,
Şi au murit ca nişte cîini,
Ucişi de oameni haini.

Sunt feciori din vatra veche, meșteri mari în duh și-n rost,
Unul sapă-n piatră seacă, altul scrie ce a fost.
Slova udă-ncet hârtia, prinzând tainic jurământ,
Iar în stânca uriașă, dalta naște un descânt.
Văd troița roasă-n carii, la margine de hotar,
Spune-Arghezi: „Frate dragă, dăm și slovei aripi, har,
Să-nălțăm lumina nouă peste vămile de jar,
Arta trece prin ferestre, către-un vis fără hotar.”
Mândru-i Brâncuși ca o stâncă, greu se lasă pe răzor,
Anii apasă pe umeri, trupul tot i-e roditor.
Palma aspră ca țărâna îi șoptește-n asfințit:
„Veacul acesta de trudă, tare mult m-a dăltuit!”
Duhul lor se joacă vesel între daltă și ulcior,
Unde fierul mușcă tainic dintr-o piatră cu mult spor.
Condeiul scrie încet, dup-o sfântă chibzuială,
Viața naște iar, din umbre, noua sa rânduială.
Urcă liniștea pe scară-n stâlpul fără de sfârșit,
Fus subțire de lumină unde soarele-i oprit;
Lăsând în urmă tot restul, ce e vechi și obosit,
O rugă urcată-n ceruri dintr-un munte de granit.
Pietre și file de carte sub vremi trec și se albesc,
Dar la Masa cea din Târgu, scaunele-n veci vorbesc.
Slova urcă prin trecut, spre-un adânc de mari destine,
Pentru cinstea de gorjean și pentru ziua ce vine.
Rugăciunea le e punte, în adevăr de bazalt,
Iar unealta-i doar o cale spre un cer tot mai înalt.
Din inimă scot lumina, fulger nou peste cuvânt,
Iar azi slovele prind viață dintr-un vechi și sfânt pământ.
Fii de-aici, din vatra sacră, pe vecie-n acest loc,
Peste sate, peste munte, unde s-a aprins un foc.
De la Târgu la Hobița, urcă-n slava Domnului,
Doi artiști ce au dat lumii jarul vechi al Gorjului.

Tot mai mulți moldoveni pleacă,

Și nu se mai gândesc la familie

Ca fiecare om așteapta,

Cât va mai tine această filosofie.

Lucrează cu anii la betoane

Pentru a primi niste monede,

Dar cu niste rabdări că pe poale

Ei vor succede.

Tot trece timpul pîna când,

Se gândește să plece înapoi,la familie

Dar tot îl trece un gând...

Cât va continua această poezie?

Și ajugând acolo,

Se gândesc la diaspora

Deoarece vor ca,

Să trăiască acolo mai bine

Au condiții de trai,dar...

Nu pot lăsa familia,

Căci este că un dar(cadou)

Ce nu poate fi prețuit nici că Biblia.

Și tot ajung la un gând comun,

Părinții,familia nu sunt mai pretiuti că diaspora

Așa că gândestete bine,până îți spun

Nu te grăbi a explora

Căci viața are multe întorsături,

Prin care trec toti,

Cu foarte multe răsturnături

Dar,oricât de greu ar fi tu tot inoți..

Compusa și scrisă de:Leca Nicolae

Împamantat prin timp ca si

o dovada a regalității,

Cuceritorul impunător domnea

veșnic si etern!

Pe chipul sau zaream semne

ale imortalității,

Statuia capturând-i sufletul intern.

Glorios si încălecat pe sălbatică bestie,

Coroana din frunze ruginii,neclintită.

Cu sabia-i rece,inamicii ii mistuie!

De diavolii întunericului

parea a fi otrăvită.

Inconjurat de soldați loiali,

dădeau dovada de cruzime!

Varsare de sânge ce in

istorie nu se uita!

Cucerirea teritoriilor justificau

aceste crime,

Iesind învingători după fiecare lupta!

Pazind secrete sculptate-n

piatra si vitralii,

O biserica asemenea unui castel

era al lor lăcaș.

Noaptea dezvăluie cunoștințe

ascunse din ierarhii,

Instiintand din timp pe oricine

avea sa-i fie urmaș.

Moderni pe vremea lor,

ei priveau de sus pământul!

Istorie scrisă cu sânge dulce acrișor.

Numai imaginația poate tine

in frâu masacrul!

Domnitorul Transilvaniei era cu

adevărat un visător.

Facandu-si planuri pentru viața

de după moarte,

Taramul celor adormiți e cu

adevărat un labirint.

Printul intunericului a prevestit

a morții soarte,

Mituri si legende îl tin

legat cu juramant!

Dand dovada de putere e si

un romantic incurabil!

El așteaptă veacuri după cea

care i-a fost scrisă.

Amor e morte poate fi

ceva real,palpabil!

Nu poți da înapoi după ce dragostea

a fost aprinsa!

E zi de toamnă târzie

Așteptăm ca iarna să vie

Soarele privește printre gene

Natura toată pare că se teme .

E un fel de tristețe în toate

Ziua î-și pierde ora în noapte ,

Soarele , chiar el pare mai blând

Cu omul acestui pământ .

De ani , î-și îndură destinul

Deși , nu acesta ne e drumul

Cu credința , că a venit clipa

Că-și poate întinde aripa .

Prin votul din toamnă , toți am sperat

Că de profitori și hoți am scăpat

Să ne chemăm copii acasă

Să construim o țară frumoasă .