Dar..

mai știi când îmi făceai complimente?

cuvinte simple, dar atât de vii..

tu nu știi, dar făceam ss la tot,

le păstram în galerie, pentru noptile târzii))

când noptile-mi păreau pustii și reci,

când totul parea sa cada jos,

le citeam și, măcar pentru moment,

totul devenea mai frumos.

tu nu știi, dar uneori, in noapte

când dorul era ca un nod,

răsfoiam acele mesaje uitate,

si-mi erau, fără să știi, antidot.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

mi-e inima prea plină de fiori,

și pașii tăi îmi sunt prea mulți.

plângeam în nopți fără sfârșit,

ți-am chiar și scris, dar nu știai.

tu te jucai cu ce-am simțit,

eu mă topeam în „dacă” și în „hai”.

cunosc privirea-ți de bun-rămas

și vocea stinsă ca o ploaie.

dar am crescut din ce m-a ars

și nu mai vreau să plâng în baie.

n-am înțeles de ce-ai plecat

când îți dădeam tot ce aveam.

dar poate-un „prea” e vinovat:

prea mult, prea tare te iubeam.

te port, dar nu te mai aștept,

te simt, dar nu mai spun nimic.

că uneori e mai corect

să pleci din tot ce pare strâmt.

am învățat să stau cu mine,

să mă repar încet, încet.

din ce era cândva ruine,

am tras iubirea către piept.

mi-e dor de cum eram cu tine,

dar nu de tine, ci de eu.

căci m-am pierdut, crezând că-mi vine

o dragoste de Dumnezeu.

chiar de-s ateu, și tu știi bine,

tot m-ai făcut să cred un pic

nu în religie, ci în tine

și-n dragostea ta de nimic.

am renunțat să mai întreb

de ce-ai plecat, de ce-a durut.

răspunsul nu e un cuvânt,

e tot ce-n mine s-a făcut.

rămân cu mine, fără dor,

cu suflet cald și fără frici.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

gheața de sub mine e tot mai subțire,

o simt cum crapă sub pașii mei grei,

și orice mișcare oricât de ușoară,

mă poate lăsa să mă pierd printre ei.

imi țin răsuflarea dar frigul mă arde,

nu știu cât timp mai pot să rezist.

poate că mâine n-o să mai fie,

poate că mâine n-o să exist.

intind mâna-n gol, dar nimeni nu vine,

nimeni nu vede că sunt pe final

că gheața se rupe, că lumea ma uită

că-n mine e haos, tăcere și val.

De ce ne chinuim atât?

ce mai rămânem la sfârșit?

Iubim prea mult, și negreșit

murim încet și prea grăbit.

Rupem din noi cu fiecare

privire dată înapoi,

Ne doare dorul, doare tare,

și totuși ne întoarcem noi.

Ne rupem liniștea în două

când nu mai știm ce e de spus,

Și ne îmbracă o vorbă nouă:

uităm că suntem de-ajuns.

Zâmbim cu colțuri de regret

și ținem mâini care dispar,

Uităm ce-i viu, încet-încet,

dar totuși așteptăm bizar.

Trăim din plin, prea plini de noi,

ne dăm iluzii ca speranțe,

Iubirea ni se naște-n ploi

și moare-n sute de nuanțe.

Ce-am avut s-a dus în timp,

ca fumul cel ce se destramă.

Rămânem triști și goi, în schimb,

cu suflete-nghețate-n teamă.

Și dacă poate azi, sau mâine,

tăcerea nu ne va mai frânge,

Vom regăsi gânduri străine

într-un regret ce nu se stinge…

…Dar până-atunci murim tăcând,

cu pașii grei și inimi frânte,

Iubind din greu, mereu pierzând,

noi ne sfârșim… în amănunte.

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

iartă-mi, mamă, neputința,

uneori mă simt prea mic,

mă poartă vântul, ca sămânța,

si nu știu ce să mai zic.

mi-ai fost far în nopți străine,

dar m-am rătăcit pe drum,

ai strâns în palme visuri pline,

eu le-am prefacut in scrum.

ochii tăi sunt primăvara,

dar mă pierd prin ploi târzii,

ții în brațe toată seara,

și când uit să mai revin.

iartă, mamă, pentru toate,

pentru tăceri și pentru dor,

uneori uit că în spate

drumul nu ti-a fost usor.

Dovezi de urbe strămoșescul pământ frământat
Războaie, pași grei pragul casei au petrificat
Ancestralul nume dat prin   botez,, botoșănean ,,
Gazdă a chemării: ,,vino acasă!,, an de an
Bat în corpul tău inimile amintirilor
Oraș natal cu sălașul  în corul astrelor
Te înalță citadini în loja cu laurii
0glindindu-te adesea, în arta lor ctitorii
Soarele în raze te  îmbracă de dimineață
Aura lui  trezește strada din nou la viață
Natura urbei mereu verde să îți fie
Istoria în pagini aurii să te înscrie.

 Poezia mea ce este?

Poate o tristă povește

Poate sunt neînțeleasă.

Poate adun nectar din flori

Orbită doar de culori.

Poate vreau să pun în ea 

Luminița  dintr-o stea.

Poezia mea ce este ?

Poate fi ce-am voit eu

Să trăiesc întens prin ea

Pân-ce Domnul m-o chema.

Ciudaților, de ce nu mă lăsați să respir?! 
De ce-mi poluati vederea cu crimă și ură,
De ce-mi deteriorați auzul cu înjurături și blesteme?!
Oare nu e de-ajuns răul în lume?! 
Nu vă mai săturați de războiul ce lasă copii fără nume?! 

Câți bani și putere vă mai trebuie ca să încetați 
Să folosiți și să prostiți mulțimea ce vă urmează orbește, 
Crezându-vă înșelătoarele vorbe drept promisiuni fără defecte?! 

Cât?! Cât să mai rabd în tăcere?! 
Cât o să mai țineți călușul la gură 
Celor ce vor să vă spintece minciuna cu sabia adevărului? 

Nesimțiți ați ajuns, violatori ai dreptății 
Setoși de răzbunare și egoiști în ceea ce privește dragostea! 

Urâți ați ajuns la chipuri și suflet, 
Hidoși vă sunt ochii scoși din orbite de patimi și joc de noroc, 
Duhnește a cadavru societatea 
Cauza? Sunteți voi! 
Încetați! Încetați nedreptatea! 
Dați-ne pacea și țara-napoi!

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.