Astăzi

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

    Cu ochii închiși eu tot îți spuneam,
    Refuzând adevărul pe care-l știam,
    Că iarna aceasta amară, umedă, rece,
    E ca un coșmar, ce în final se va trece...
    
    Sub soarele crud, de nori compromis,
    Curând ne-am trezit din acest veșnic vis,
    Pustiiți, nu credeam că din cer mai cădea,
    O petală de cais sau poate un fulg de nea...
    
    De-acum, a trecut... mult nu mai este...
    Cocorii, înalt, vor zbura înspre creste,
    Lumii întregi vestind sărbătoare,
    Când verdele crud va naște schimbare…

    Către tine, mi-am deschis inima,
    să-ţi fie fereastră a sufletului meu...
    
    Să-ţi oglindeşti cerul ochilor tăi şi să-ţi adăpi 
    sufletul în cântecul cocorilor mei...
    
    Către tine, mi-am închis ochii,
    şi-am zâmbit uşor în colţul buzelor...
    
    Ai fost însetată de mine şi ţi-ai potolit 
    setea sorbindu-mi cu zgomot cuvintele...
    
    Către tine, în colţul ochilor am lăcrimat 
    cu bucurie-ascunsă-n priviri ferite...
    
    Tu ai râs, iar glasul tău a spart oglinda 
    tăcerii în mii de cioburi cristaline...
    
    Către tine, soarele a asfinţit jenat 
    de sărutul nostru amorţit şi prelung...
    
    Te-ai desprins din braţele mele şi-ai fugit 
    pierzându-ţi sandalele pe ţărmul mirat al inimii mele...

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

                        Ledy  și Attos    - continuare-

    Dar  și  la  voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .

Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă

a smuls lesa din mâna  stăpânului meu Andy  și m-a aruncat

într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem  bine că și pornie în mare 

viteză spre marginea orașului..Am ajuns  într-o curte mare plină de

buruieni înalte, care avea o casă părăsită  în mijlocul ei , m-a legat

de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi

lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit

am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu  și de zilele cele

frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.

Eram disperat încât am început să urlu de răsunau  împrejurimile .

Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame

și mi-e sete  si au început să arunce cu pietre  și bețe peste gard,

cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare

sâ-i și mușc  deși asta nu am făcut-o niciodată.

            Vine ziua când  se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg

și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-

ște  dar avea nevoie că era paznic  asta era serviciul lui. Adesea uita

că și eu trebuie să mânânc  și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe

unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după

cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .

Nu  mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...

               Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de

mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă

cheamă?

                 -Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros

dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .

                   -Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite 

așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei  într-un  apartament

toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit  de ce sunt în stare....

Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am

visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită

să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia  că nu sunt căina de

apartament,și că tare am să fiu fericit  la casa de la țară unde am loc unde să mă 

joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună

prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime

năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La  capătul din vale a curții unde aveam o portiță

,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la

pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.

               Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam

acasă  obosiți și plini  de curnuți ...ce pățea biata Ledy  până scpa de ei ,nu vreau să

vă spun....

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Wasserdichte Uhr

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

În suflet cuprins de amintiri și un îndemn

Urc dealul încet printre brazi spre cetățuie

Dorința-i un popas la biserica din lemn

Unde , către cer crucea de veacuri stăruie

Din lemn lângă lemn clădită în veacuri grele

De pricepuții români, în Dumnezeu creștini

Icoanele prin rugă alungă durerile

Dureri venite din vrajba celor păgâni

Privesc contemplând la grinzile tăcute

Și-ascult în amurg clopotul de închinare

O sfântă chemare din vremi de mult trecute

Prin psalm cântat de glas divin la înserare

Călăuzit de raze pătrunse printre brazi

Ce-și lasă lumină pe BIBLIA din altar

Mi-aud rugăciunea cum trece printre grinzi

Tăcerea din lemn sculptat mă face să tresar,

Să mă privesc în raza venită din altar

Să mă privesc, să mă privesc ,,,

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Icelandic ice cream

(Well, not exactly Icelandic, but you get the idea, taken from Iceland)

It's 9 in the morning, it's still dark which is normal because we're very close to the Arctic Circle and we go to the McDonald's in Reykjavík, almost the only one that can still be found in Iceland, after a decree has been given in the country not to restaurants that sell fast food are also being built. Since it's the only one left, we see no reason not taking advantage of the opportunity, so we go to see what they have on the menu and IT seems that, most of the sandwiches are variations on the same topic, diversified versions of the Filet-O-Fish burger. We get two courses of Filet-O-Fish, one with salmon, one with trout, two large portions of French fries, because they are my favorite on every menu at McDonald's, in any country, chocolate muffin and the most important thing, the Icelandic McFlurry. This one differs from the rest of Europe in that it is much colder, the climate also helps it to preserve itself, it is much more consistent in texture, more frosty and has an intense shade of blue with pieces of stracciatella also blue in color, which is strange to me. They used blue food coloring that has E407 in its composition, but still they are the ones who claim that they don't want processed food, that they want everything to be as natural as possible.

We taste the Icelandic McFlurry. It's good...let's take another bite,...it's amazingly good...and one more bite, let's not forget the taste...yes, we got it, it's the best McFlurry we've ever tasted ever, too bad it's so far from home. However, we think that the McDonald's restaurant in Iceland is following a certain theme, except for the fries, the whole menu resembles that of a tavern located by the seaside, the napkins are also blue with fish drawn on them, on the glasses there are messages, such as: "Ready for an underwater adventure?", everything is in shades of blue in the room. Interestingly, although we find McDonald's in Iceland, it is very different from all the others we have seen so far.

Since we liked the ice cream from the Icelandic McDonald's so much, we go to taste other flavors and ice cream scoops from the local gelaterias, namely Isbúð Vesturbæjar. And here they have a wide range of assortments that we can choose from. We take cocoa and pistachios. And these are the best. Iceland, I want to congratulate you, you are the best ice cream maker I have ever met. What you offer, maybe too few or no one offers anymore. You have specialized in turning the coldness into something artistic, pleasant to look at, feel and taste, synesthesia in every single way.

Deseori visezi la o iubire ca în filme. Indiferent de persoană, vârstă sau sex. Visezi la o relație frumoasă în care ești împreună cu el/ea... fericiți. Visezi să ai lângă tine o persoană conform criteriilor tale. Visezi să o întâlnești în calea vieții tale. Visezi să te aprecieze pentru ceea ce faci zi de zi. Visezi să te aprecieze pentru gândurile tale... pentru sufletul tău. Visezi să te aprecieze și să te iubească așa cum ești de fapt, și să rămână lângă tine tot restul vieții. Visezi să îți șopteasca că ești cea/cel mai bun(ă) și vei reuși să treci peste orice obstacol.

     Si, într-o bună și minunată zi... tot asta se va întâmpla. Întâlnești o persoană care te va vrăji pe loc. O vei observa din depărtare. Si vei fi atât de fericit(ă). Ea se va apropia de tine și îți va spune un simplu: Bună. Tu îi vei răspunde doar printr-un clătinat din cap.Vei fi atras(ă) de ea... vei fi îndrăgostit(ă). Vei iubi nebunește. Va fi o dragoste cu atâția fluturi în stomac. Va fi o dragoste la prima vedere, ce în ziua de astăzi puțini mai cred în asta. Si doar o vei privi fără să mai clipești din ochi... de frica că atunci când vei deschide iarăși ochii să nu fie.

     Doamne, cât de fericit(ă) vei fi la acel moment. Dar vei fi și mai fericit(ă) când ochii vrăjitorului vor privi în aceeași direcție în care îți este îndreptată privirea. Vei fi și mai fericit(ă) când ve-ți privi împreună în aceeași direcție. Iar apoi vei fi luat(ă) de mâna ei/ lui caldă. Iar odată atingându-te, vei avea senzația că te-a electrocutat.

    Atunci vei simți o apropiere între tine și stăpânul tău. Si totul se va întâmpla atât de repede. Te vei mira și tu, și te vei întreba: Cum așa? Dar, totodată vei fi fericit(ă).. extrem de fericit(ă).

Si, îți vei petrece absolut tot timpul liber cu ea... pentru că ea te împlinește. Si, în momentele când ești doborât la pământ de problemele sociale, o vei căuta pentru că te calmează doar printr-o simplă atingere. Si vei fi iarăși fericit.

    Îți vei petrece puțin timp cu ea la început, din cauza activităților în care ești implicat. Si-ți va fi atât de dor de persoana ce îți ști până și răsuflarea. Si, tot de dragul ei, vei anula o parte din activități doar pentru ea... doar ca să o vezi... doar să o simți alături de tine, să îi auzi fiecare bătaie de inimă.

Iar pe zi ce trece, vom cunoaște noi și noi spații din sufletul ei. Îi vom cunoaște hobby-urile, abilitățile, fiecare gând, comportamentul și desigur vom găsi și minusuri. Ca la orice om.

Uneori vor fi prea multe ( doar pentru tine). Si vei avea o stare de confuzie. Vei fi atât de dezamăgit(ă). Si vei înțelege că ai fost atrasă doar de exterior. Iar în moment ce persoana de care ești atras(ă) este a ta, nu te mai interesează frumusețea interioară.

   Atunci vei încerca tu să o schimbi. Să îi schimbi comportamentul, modul de viață... ce desigur că o va deranja. Pentru prima dată... va trece peste. Dar totuși, își va schimba puțin comportamentul. De dragul tău.

Vei vedea că funcționează și vei mai încerca... doar pentru a ajunge la rezultatul dorit. Iarăși îți va merge în întâmpinarea ta. Si tu iarăși... deci până când persoana fâcând atâtea sacrificii pentru tine, se va opri. Îți va zice un STOP!!! ferm. Si îți va aduce 1001 de argumente pentru a-ți demonstra că nu poți schimba complet persoana. Astfel ea își pierde personalitatea.

    Îți vei aduce aminte de clipele frumoase petrecute împreună ce apoi va desena un zâmbet pe buzele tale. Te vei gândi apoi la momentele negative iar lacrimile sărate, îl va șterge imediat.

Iubirea e o ecuație. Destul de complicată. Si necesită timp pentru rezolvarea ei. Iubește perfecționismul dar nu-i permite să te domine. Toți iubim perfecționismul însă să nu uităm că suntem oameni și am greșit, greșim și vom greși până la ultima răsuflare... până la ultima bătaie de inimă.

Ea, te-a acceptat așa cum ești tu: cu negative și pozitive.Nu încerca să o schimbi, pentru că nu va mai fi acea persoană care ai cunoscut-o la început. Doar prețuiește-o. Pentru simplul fapt că e cu tine. Pentru că e a ta. Prețuiește-o pentru că te iubește.