Doină

So pleased to see you every day,

To hear your voice,

To keep my soul

Deep into your eyes.

So good to feel you,

To reach your spirit,

And find the falls

Of your loving part.

Close your eyes and dream

Travelling around yourself.

Your thoughts in dark

Reveal next morning bright.

Seek for your human force,

Embrace always the heart.

You'll realise the Heaven

And you'll find a sensitively life.

Nu vreau să se mai strige pe metereze

Ca teama din conștiință să se elibereze.

Forma răului ivită prin negură de fum

Să nu fie descoperită doar postum.

Vreau să îmbrățișăm mereu azurul

Și pe cerul vieții s-apară trubadurul.

La case aburul fumegând din coșuri,

Dar să nu bubuie explozii din hățișuri.

Să poți admira, în liniște, poienile

Unde, tenace, să-nlături buruienile.

Să privești gâzele și păsările în zbor

Și să asculți susurul unui râu șerpuitor.

Lanul de grâne s-abunde ogorul,

Pâine aburindă să scoată cuptorul,

Prin livezi să culegem pomii fructiferi,

Să căutăm bogății în munții metaliferi.

Așa să menținem, prin slove, credința

Hrănind cu multă iscusință conștiința.

Prezentul să ne fie un bun argument

Și pentru viitor un înțelept testament.

Printre trestia din plaur

Ce cu luciul ei de aur

Se întinde ca o salbă,

S-a oprit o barză albă.

Aplecându-și ciocu-n jos

Chiar se pare, cu folos.

Căci în iarba verde, deasă,

S-a ascuns broasca râioasă,

Înștiințată prea târziu

De suratele-i din râu, 

Că o barză stând pe-o rână,

Se uita la ea cu râvnă.

Într-un fel se tot gândea

Oare barza n-o trecea

Peste trupul ei călcând

Fără să-i prindă de gând?

Sau poate cu ciocu-i mare,

Făr' să facă zarvă tare,

O va lua într-o secundă

Fără chiar să stea la pândă?

Dară berzei pare-se,

Tot așa uitându-se,

Îi veni milă deodată

De broasca cea îndurerată,

Și zărind berzele-n zbor

Că treceau peste un nor

Îndreptându-se grăbite

Către țărmurile-nsorite,

Aripile și le-ntinse,

Cu picioarele împinse

Iarba verde de mătase,

Și gândi broasca s-o lase,

Zburând sus și tot mai sus

Ca un soare neapus.

Iară broasca cea-ngâmfată

Se mândri către-o surată:

-Ai văzut că barza zboru-i

Și l-a luat s-ajungă stolu-i?

-De frică ca să nu fie

Măncată de noi de vie,

Zise cealaltă surată

Fudulă ca și-astălaltă.

Timid este gândul

Cu care ai descoperit

Tainele din priviri.

Frumos este visul

Cu care ai dezvăluit

Subconstient din adâncuri.

Credul este sufletul

Ce speră intr-un sfârșit

Al suferinței din corpuri.

Umil este trupul

Lovit si vlăguit

Sub grele poveri.

Plăpând este spiritul

Ce nu s-a dezlănțuit

Din liana de ocări.

Liniștitor este fumul

Ce se-nalță în infinit

Ducând mii de gânduri.

Mister este destinul

Ce nu l-ai deslușit

Ascuns în căutări.

Răsună din străfunduri,

Din suflet, din mănunchiuri,

Din eu-l meu profund,

Suferințe ce se ascund.

Oftat și mângâiere,

Și bucurii ca o refugiere,

În griji împletite,

Cu greu stăpânite.

Gândurile mele-s raze de soare

Aplecate în inimă ca o boare,

Salvând în taină, bucurii, tristeți

Întâmpinate-n calea acestei vieți.

Numai sufletul meu, adevăr știe

Că orice destinul ți-a rezervat ție,

Te-a călit ca oțelul în foc format,

Croind principii și calea de urmat.

Tăria de caracter clocotitoare

Ai folosit-o ca pe o sărbătoare.

Ai urmat calea pe arie muzicală

Și ai păstrat coloana verticală.

Văd și simpt acum, la bătrânețe

Că oamenii îmi mai dau binețe.

Inima se hrănește cu blândețe

Și gesturile-s pline de noblețe.

Februarie, luna iubirii,

A zilelor scurte și nopților lungi,

A zăpezii care începe să se topească,

A primăverii care bate la ușă.

Februarie, luna sărbătorilor,

A Dragobetelui, a Zilei Îndrăgostiților,

A Mărțișorului, simbolul primăverii,

A zilelor de bucurie și veselie.

Februarie, luna speranței,

A zilelor mai lungi și mai calde,

A soarelui care începe să răsară mai devreme,

A unei noi începuturi.

Februarie, luna iubirii, a sărbătorilor și a speranței,

O lună frumoasă și plină de semnificație.

Doi munți înalți se privesc

Față în față, fiindcă-s măreți.

Formele lor se oglindesc

În apele lacului, zâmbăreți.

Deasupra lor un cer senin.

Păziți de pădurea de brazi,

Cu roci cristaline de penin,

Creând un grup de camarazi.

Din cerul albastru soarele

Își trimite razele multiple

Spre lac, căutând culoarele

Spectrului de culori centuple.

Imaginile Lacului Maroon

Și clopotele Maroon în față,

Baghetă a Colorado-n creion

Privirea mea din nou se răsfață.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancolía

Qué gritos, qué llantos de otoño...

Y llegan del bosque gemidos -

Y suena algún corno, y cantan

Plañidos.

- No llores, mi vida, no llores,

Escucha sin miedo ni drama:

Allá en sus entrañas la tierra

Nos llama...

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

J'aime la pluie

J’aime la pluie folle qui veut

tomber, faire mal, être juste elle

à la table de la même salle rouillée,

quand nul ne réclame la réponse reçue,

je veux qu'elle reste !

C’est obsédant l’appel qui répand des besoins,

au-dessus de tout, qu’il pleuve sur nous,

quand les lourdes gouttes s'égarent

pêle-mêle dans le ciel et tombent pétrifiées,

errantes et nues !

C'est la pluie sur les vitres qui tombe stridente,

je suis seul à la fenêtre et pourtant absent

quand personne n’oblige au regard un repère,

je ne dis à personne, à

moi non plus, que j'espère

un soleil présent !

Grandes gouttes de mariage, pressées, arrosent

la chemise du marié, la Terre-empereur

reste seule à table, les invités sont partis,

tardifs et lourds, pris par les vents,

les baisers avancent !

Si la pluie est celle qui glisse agilement

avec ses gouttes froides, m'appelant à venir,

en passant partout, qu’elle me dise ce qu’elle veut.

J'aime la pluie folle, telle qu'elle est,

si elle croit au destin !

respirația îngerilor

printre salcâmii de mătase

înfioară

grădina

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină