CA DAR ȘI ISPITĂ

Sunt poeți care cântă iubirea de orice fel

pritenia,dar nu știu dacă ei sunt fericiți.

În căte lacrimi își îneacă amarul, dar se 

străduiesc, să aducă o rază de soare

unde rănile dor, gonește somnul,

grijile nu se opresc. Ei au un statut aparte.

Sunt hărăziți de soartă să scrie ca oamenii 

să nu cadă în valurile ispitei,având ca ghid 

credința.Dacă ai acest har, l-ai primit cu un 

scop. Urmează-ți calea!

Măreț și falnic ,secular

Tronând în parcuri și pe alei

Cupola florilor de tei

Împrâștie parfumul pur

Ca  pe omagiu  împrejur.

Salcâm străvechi din vremuri Dace

Stăpân  pe dealuri și prin văi,

Parfum de MAI pe atâtea căi

Ciorchini-ți albi cu gust de miere

Albinele îl strâng în ciubere.

Pe firul apei trecător

Șir de sălcii argintate

Se oglindesc în apa lină

Le șoptește vântul în plete

Povești dragoste și dor.

Nucule cu frunza rară

Mă cheamă însingurarea ta

În umbra-ți dulce mă înfășoară

Să dorm aici mă îndeamnă gândul

Lacrima s-o spele vântul.

Mai departe în vârf de deal

Prunul,vișinul ,cireșul

Mă îmbie să-i privesc

Îmbrățișați de raza luii

Îmi arată că rodesc.

Și toți copacii din lume

Ne sunt prieteni ne sunt frați...

Draga mea fiică și dragul meu fiu

Scumpă nepoată cu dragul tău

Și celor ce de mai știu,

Că a vieții văpaie se stinge

Lumea  întreagă cu voi împreună

La ultimul ceas rămâne în urmă

Dar plecarea mea e împăcată

Poteca ce-o las de voi e umblată,

Și fața-mi cu lacrima voastră spălată.

Un semn tot voi trimite din alba cetate

Din cerul înalt când vântul va bate.

Și rugămintea  mea de pe urmă:

Nu mă jeliți la ultimul ceas;

Eu  doar vă spun: BUN RĂMAS     

Se scutură floarea ...

Covor fermecat așterne cărarea,

Din vișini,cireși cad petale

Răsună un tulnic în vale.

Nu voal străveziu acoperă cerul

Arome dulci împrăștie mărul;

Cu saci grei micuța albină

Polenul din flori ,îl adună.

Un trubadur greieraș

Proaspăt chiriaș

Își acordă chitara

Când se apropie seara!

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

Unde ești ,sufletul meu ,drag

Unde și pe scară sui?

La cine mai ții de urât

Și cât mai ai de suit?

Ce este omul pe pământ?

Doar frunza toamnei dusă-n vânt.

Amintirea mai rămâne,

Și ici colo câte un nume.

    Iată cum ploaia, îşi cerne albastră, 
    Mii de steluţe, ce-mi bat la fereastră, 
    Ce-apar şi dispar, sclipind către cer, 
    Către suflet şi minte, poem efemer…
    
    Sunt stele, sau umbre, sau lacrimi călii 
    Ce curg prin burlane, cu zecile-n mii, 
    Cântece triste ce se pierd în pustiu, 
    Ecou peste veacuri – un lied timpuriu –
    
    Iată cum ploaia, sub cerul proscris, 
    Sublim sentiment, acut, mi-a transmis, 
    Şi scriu cu panaşul pe foile ude, 
    Sonete-ncurcate din strofele nude...
    
    Încriptând şi mai mult în cuvintele grele, 
    Chiar portretul-poem al vieţilor mele, 
    În al ochiului colţ cu pleoapa curată, 
    Precum o cortină peste lume lăsată…

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Depurð

Þvílíkur stubbur, hvílíkt væl á haustin...

Og villti viðurinn æpir -

Ómar í kúlunum uppsveiflu,

Og frúin byrjar aumkunarverðari.

- Heyrðu, þú, allt í lagi, elskan,

Ekki gráta og ekki vera hræddur -

Heyrðu hversu hart, úr djúpinu,

Jörðin til hans kallar okkur...

Pe drum trece primavara

Alergand in goana mare.

S-a speriat, caci inca iarna

Sufla rece ca o boare.

Din cer a cazut zapada

Peste satul adormit.

Totul a-nghetat sub alb,

Timpul parca s-a topit.

Vantul a uitat sa bata,

Prins sub albul infinit.

Se trezeste, cateodata,

Sa mai sufle ratacit.

Un copil cu o saniuta

Trage sfoara cu naduf.

Se bucura nazdravanul,

Lunecand pe alb de puf.

Doat bunica, disperata,

Se preda neputincioasa.

Iar copilul, numai zambet,

Se intoarce-ncet spre casa.

Vine noaptea peste sat

Stralucind linistea alba.

Astazi suntem iar copii,

Bucurandu-ne de iarna.

    De ce mă amăgeşti tu, doamnă, 
    C-afară nu e frig şi-i încă toamnă, 
    Când noaptea, peste casa mea, 
    A nins cu fulgi uşori de catifea... 
    
    De ce mă amăgeşti tu, iară, 
    Când bate crivăţul pe-afară, 
    Stârnind în pragul uşii mele 
    Troieni din praful alb de stele... 
    
    De ce mă amăgeşti cu precădere, 
    Că ziua creşte şi nu-i în scădere, 
    Că ceasul din odaie a stat să bată 
    Şi nu mai pot s-aud a inimii erată... 
    
    De ce mă amăgeşti din nou, 
    Că-mi picură din vârful de stilou, 
    O nouă pată de cerneală-albastră, 
    În care iarna este toamna noastră…

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

Mă plimb prin livada înflorită

Și astăzi în această dimineață,

Pășesc desculț pe iarba deasă

Ca pe-un covor întins în față

Norul a revărsat picuri de apă

Cu care plantele s-au adăpat,

Și ca răsplată ochiului i-a dat

Un verde colorit din cer pictat

Copacii sunt îmbracați în floare

Ce rod vor da la timpul cuvenit,

Albinele culeg cu spor nectarul

Ca ceaiul cu miere să fie îndulcit

Și peste tot e ciripit de păsări

Ce se întrec în felurite triluri,

Parcă asculți o dulce simfonie

Cântată-n cor în diferite stiluri

Și mai pe deal se-aud tractoare

Ce îl ajută pe țăran la munca sa,

De dimineață până seara târziu

Ca noi s-avem la masă ce gusta

E multă frumusețe în țara mea

Acum în anotimpul primăverii,

Ce ochiul greu poate cuprinde

Chiar dacă ochelari..pune vederii!