Crăciun fără tată

Luna se-nalță, blândă, pe cer,

Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.

Șoapte de raze alunecă-n vânt,

Mângâie noaptea cu farmec și cânt.

Pe luciul apei se oglindește,

Tainic, în taină, tot strălucește.

Stelele-i șoptesc povești neștiute,

Doruri uitate, iubiri netrăite.

Străjeră veșnică-n nopți de mister,

Mângâie vise, privește spre cer.

Și când se ascunde sub norii de fum,

Inima lumii tresare oricum.

Luna cea albă, mereu călătoare,

Sufletu-și lasă în nopți visătoare.

Și chiar de se stinge-n zori undeva,

Noaptea ce vine o va readuce-n ea.

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Nu mai pun suflet unde nu e loc

Nu mai pun suflet unde nu-i pământ,

Unde iubirea-i vânt și cuvântul — mormânt.

Am semănat în pietre calde speranțe,

Dar n-au crescut. Au fost tăceri, distante.

Nu mai îmi las inima la întâmplare,

Când ușile se-nchid cu teamă și sfidare.

Mi-am învățat valoarea din eșec,

Nu orice „vino” merită să plec.

Nu mai rămân acolo unde dor

Se face zid, și nu e viitor.

Sunt suflet, da, dar nu-s de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui.

De-acum, păstrez ce simt cu îngrijire,

Că prea ușor s-a transformat în rănire.

Nu-s rece — doar mai clar în ce aleg:

Unde nu e loc… mă adun și plec.

Rugăciune

Mă plec, Părinte, cu-al meu dor,
Spre cerul Tău nemuritor,
În mâini întind a mea chemare,
Să-mi dăruiești în suflet soare.

Alungă grijile ce dor,
Și dă-mi în suflet sfințitor
Puterea blândă de-a iubi,
Pe calea Ta mereu a fi.

Când pașii-mi pierd al lor avânt,
Tu fii lumină pe pământ,
Ridică-mi inima spre zare,
Spre harul Tău, spre alinare.

În orice clipă, zi sau noapte,
Rămâi cu mine-n gând și fapte,
Și-ascultă ruga mea fierbinte:
Păzește-mi sufletul, Părinte!

✍️- A.A. ✨

Dacă ar fi să plec diseară, pe tărâmul de tăcere,

Aș lăsa vântul să-ți aducă o șoaptă plină de putere.

Cu blândețea unui zeu și-un zâmbet cald pe chipul său,

Să-ți șteargă el orice tristețe, cum aș fi vrut s-o fac doar eu.

Dacă ar fi să zbor spre stele, pe curcubeu purtat de gând,

Aș lăsa sufletul din mine să-ți lumineze  drumul tău blând.

Iar steaua mea să-ți mângâie părul cu raze strălucind ușor,

Să-ți ocrotească fruntea plină de vise albastre, pline de dor.

Dar de-aș pleca, te rog, zâmbește, căci voi rămâne-n orice colț,

În vânt, în cer, în dorul tainic, sau într-un cântec fără solț.

Privirea ta va fi lumina ce-mi poartă gândul neîncetat,

Chiar de tăcerea-mi va vorbi, eu te iubesc cu-adevărat.

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

 Umbra de soare și umbra de luna albă,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina nu e îndeajuns puternica,

sa-ti pătrunda in abis.

Sufletul conturează lumea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat animata 

reflexie in paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 
 

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Complet aprins când încerc să salvez,
Morții de viață, de o altă problemă,
Scenariul mă înțeapă până ecranizez,
Crizele prin firele desenate sub dermă,

Peste rană, lângă ramă, colorând prin vene, cu spaimă
Orbit de poveste... obosesc,
Slăbit, flămând, mă văd cum cresc,
Într-un salvator problematic, însetat,

Portretizat în fantezii sălbatice, îngâmfat,
Salvând ce am pierdut într-un mod stupid,
Oglindit de amintiri – trezit în vid.
Rigid, surprins de noi lumini,

Ca un bec stins printre spini,
Între crini înviind o încercare
La recreere, trăind cu secare,
Uit de gust și sper la savoare.

Dă-mi doar o direcție,
Măcar o nouă proiecție,
Să uit de proasta adorație
Pentru vise moarte și prezent fără reacție.

Sub acelasi cer te nasti
sub acelasi cer te stingi
tu incerci ceva sa lasi,
dar nu reusesti sa stringi.

Cind pamintul te va trage
stii ca poti sa te ridici,
insa timpul te impinge
sub acelasi cer te stingi

Vei lasa numai petale
pe o margine de drum
tu le string dar totusi doare
parca anii iti aduni.

Sub acelasi cer traeste
pretueste orice zi
Chiar si daca te vei stinge
Tu in inimi vei trai.