atâta durere…

mai strânge-mă la piept, măcar o dată
spune-mi din nou că sunt importantă
mai iubește-mă o dată la fel ca înainte
șoptește-mi în noapte ale iubirii cuvinte.
 
mai vorbește-mi o dată de lună și stele
minte-mă iarăși că-s una din ele
mai îmbracă-mă o dată-n vorbe deșarte
în a ta mașină să ne facem păcate.
 
mai privește-mă o dată plin de iubire
pierde-te-n ochii mei făcuți pentru tine
mai îmbată-mă o dată cu alcool și dorințe
uitând împreună ale noastre suferințe.
 
mai cheamă-mă iar în al tău suflet murdar
să sorbim din cafeaua destinului amar
mai rostește-mi numele o ultimă dată
ca să-ți rămân etern pe buze gravată.

mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

A căzut în ceață un trup neînsuflețit

Acolo unde sunt crizanteme roșii,

Sunt gata să aștept până la infinit 

Momentul când se vor întâlni ochii noștri.

Un licăr de lumină ce se ivește în zare

Ar putea fi luminițe de pe brad

Sau sub o piatră goală o lumânare

Unde de la vijelie crucile cad.

Ziua de mâine s-ar putea să nu vină

Să nu ne aștepte nici pe mine nici pe tine 

Așa că măsoară-ți visurile ce le ai în inimă

Și păzește-ți inima să nu moară mâine.

Aripile îți sunt negre,

Sub halat ai doar un ceas.

N-ai vreo coasa,

La perete,

Îmi arăți cum sunt de fapt.

Îmi arăți doar a mea forma,

Fără corpul muribund.

Ca o lampă de lumină, 

Ies din cameră,

Zburând. 

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Uită uitarea, uitărilor de veac,

Căci așteptă uitat, de priviri înfricoșat.

Aștepta uitat uitării înmormântat,

Căci uita să uite ceea ce l-a chemat.

Uita la el uita spre cer,

Uitară tot uitat de toți,

Uita ura, primind uitarea.

Că un ceas ședea pe ceas,

Un ceas uitat, un ceas vinovat,

Uitară timpu’, timpu’ nu-l uită,

Și uită uitat de veci..

Îmi pare rău că am supus...            o mică floare
credea în zori şi în apus...              încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea...               crezând în lume
culori de vis spre cer ardea...         iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta...        în vânt de vară
și luna-n noapte o curta...               în prag de seară

Stăteau c-un glonte la taifas...       priviri pierdute

copii-bătrâni ce-au mai rămas...       prin flori trecute

ca-n seri orfane de părinţi...           tăcuți s-asculte

cum plâng și crucile fierbinți...        de veacuri multe

Prin lanuri îngerii se strâng...            o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng...                                         şi ne reneagă

Îmi pare rău că am răpus...              un mac în floare
când noaptea lumii am adus...           şi macul moare