Category: Poems about death
All author's poems: Maria Mihaela Monica Voicu
Date of posting: 1 июня
Views: 63
Poems in the same category
Păcatul ce mă veghează
Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.
Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.
Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.
Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.
Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”
Sub cadavru meu
Sub cadavru meu,
Nu este loc de altu’
Sub cadavru meu,
Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..
Să-mi repet rugăciune-n piept,
Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.
Să urce scările, să coboare munți..
Să fie pace peste tot, și peste muchii.
Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,
Să-ți pot să cânt, poezia recitată.
Plimb în gol, plimb pe stradă,
Plimb fără pic de sens,
Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.
Să te plimb la piept, la trup și gând,
La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..
Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,
Pe petalele ce le numești tu buze,
Să fiu păzitor ție,
Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.
Stele pictate-n culori,
Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,
Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.
Răni rătăcite am eu,
Tu le vindeci mereu cu inima,
Cu trupu’.
Sunt la pământ la final,
Tu mă ridici în speranță,
Te-aștept să vii cu mine,
Să te-ngropi în iubire,
Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.
Crudă-mi viața, departe de ea,
Cavaler frânt pe frontu’ inamic.
Cavou îmi recitește.. ușor în gol,
“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.
Rătăcesc de ceva timp păduri,
Căutând ceas, și adevăr,
Dar răsună încet în gol cavoul
“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”
Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.
Înțeleaptă fii tu soarta mea,
Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.
“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”
Capete goale!
Pătrate ,rotunde ,ovale
Capete goale...
Soare de sânge
Sub cer care plânge .
Flăcări uriașe
Mistuind orașe
Popor ce nu piere
Purtând greu război
Alături de noi .
Capete nătângi
Cerând de departe
Voie pentru moarte
Ceia ce nu-ți place
Altuia nu-i face
Astăzi la vecini
Mâine la Români ?
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!
Păcatul ce mă veghează
Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.
Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.
Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.
Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.
Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.
Moartea, un înger
Mi-e moartea dusă la azil, senilă ca și mine,
Suntem dușmani, dar și nebuni, ținându-ne de mână.
Am poposit să ne-odihnim, măcar o săptămână,
Să împărțim același pat și masa cea din urmă.
M-a căutat cu înfrigurare atâția amar de ani,
De a ajuns să mă urască și să-mi blesteme viața,
Și m-a găsit din întâmplare, când mă jucam pe afară,
Cu un nepot și doi bătrâni, tovarășii mei buni.
De atunci suntem nedespărțiți, prin vânt și chiar prin ploaie,
Și-mi povestește de al ei drum, prin cerul plin de jale.
S-a procopsit cu acest blestem din pură întâmplare,
Când în grădina din Eden era un înger-domnișoară.
„Atunci, prea-bunul Dumnezeu, în mare supărare,
A hotărât să fiu eu îngerul ce-aduce întristare,
Și m-a trimis să rătăcesc, în veci, pe acest pământ,
Cu scopul unic și perfid să vă ucid pe rând.”
Sub cadavru meu
Sub cadavru meu,
Nu este loc de altu’
Sub cadavru meu,
Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..
Să-mi repet rugăciune-n piept,
Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.
Să urce scările, să coboare munți..
Să fie pace peste tot, și peste muchii.
Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,
Să-ți pot să cânt, poezia recitată.
Plimb în gol, plimb pe stradă,
Plimb fără pic de sens,
Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.
Să te plimb la piept, la trup și gând,
La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..
Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,
Pe petalele ce le numești tu buze,
Să fiu păzitor ție,
Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.
Stele pictate-n culori,
Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,
Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.
Răni rătăcite am eu,
Tu le vindeci mereu cu inima,
Cu trupu’.
Sunt la pământ la final,
Tu mă ridici în speranță,
Te-aștept să vii cu mine,
Să te-ngropi în iubire,
Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.
Crudă-mi viața, departe de ea,
Cavaler frânt pe frontu’ inamic.
Cavou îmi recitește.. ușor în gol,
“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.
Rătăcesc de ceva timp păduri,
Căutând ceas, și adevăr,
Dar răsună încet în gol cavoul
“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”
Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.
Înțeleaptă fii tu soarta mea,
Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.
“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”
Capete goale!
Pătrate ,rotunde ,ovale
Capete goale...
Soare de sânge
Sub cer care plânge .
Flăcări uriașe
Mistuind orașe
Popor ce nu piere
Purtând greu război
Alături de noi .
Capete nătângi
Cerând de departe
Voie pentru moarte
Ceia ce nu-ți place
Altuia nu-i face
Astăzi la vecini
Mâine la Români ?
Plânsete neauzite
După fiecare drum,
În urmă e lăsat un scrum.
Un scrum plin de durere,
Ce aduce o adâncă tăcere.
Pierderea cuiva este dureroasă,
Dar de altfel şi firească,
Ea te lasă fără zâmbete
În suflet îți aduce tunete.
Un ultim rămas bun e tot ce-ți poți dori,
Deoarece moartea nu o poți preveni.
Nu îți stă în putere,
Să opreşti această durere...
Viața e un lucru valoros
Ce trebuie luat în serios
Fără suferință şi plâns
Viața nu-i ceva de ascuns.
Rece melancolie
Împărăția cerului a coborât
pe pământ!
Norii albi au fulguit
tărâmului veșmânt,
Puff alb de gheata acoperise
tot in zare,
Peisajul rece al sufletului alinare.
Craiasa zăpezii se contura din fantasme,
Magia cristalina părea a fi
rupta din basme.
Ceata era deasa, printre copaci se aduna!
Un element sublim ce prin
mister ma minuna.
Romanta a înghețat sidef
pe podul iubirii,
Timpul s-a oprit pentru imortalizarea
amintirii.
Imi auzeam doar pașii prin zăpada
și poeziile in gând,
Melancolia era rece,sunt prin
viața doar trecând.
Ma răscoleau amintiri din vieți anterioare,
Sau erau amintiri pierdute,
șanse trecătoare?
M-am trezit la viața prea devreme,
prea târziu?
Sa fi pierdut pe drum al vieții
greu pariu?
Singuratatea era dulce și
durerea parca ma alina,
Fiind eu cu mine însămi nimic
nu ma poate ruina!
Am adunat dezamăgiri și le decoram
adânc in suflet,
Unde am fost când se auzea al
sarutului sângeriu urlet ?
Dau vina pe soare, sa nu
sclipească el in mine!
Naivitatea e slăbiciune,
ma duce departe de sine.
Natura e cruda și din instinct
ne ascundem după flori,
Realitatea fiind gata sa dea
șinei spinării fiori.
La sfârșit de drum a început
adevarata aventura,
Moartea era romantica lăsându-mi
pe inima gravura.
Eu și umbra mea ne oglindeam
prin sentimente,
Vom sta departe de culorile
lumii prea stridente.
Cu eclipsa de soare și marea
neagră in gând,
Alungand tristetea m-am decis
sa ies din rând!
Intre rai și iad exista doar
propria perceptie,
Totul își are loc in aceasta
perfecta creație!
Sunt gânduri rupte din melancolia
unei dimineți reci,
Poti întipării povesti si sentimente
pe orice cale treci.
Zapada se topea după mine
și eu făceam la fel ca ea!
Destinul era hotărât sa ma
învețe sa fiu rea.
Vocea îmi era calda si auzeam
doar pur amor,
Sentimente puse-n versuri
ce alunga orice dor.
Singuratatea o priveam ca dar,
depresia,nectar.
Calea mea sobra spre al
oglinzii rece altar.
Trecand prin zi se făcea
încet doar noapte,
Si noaptea era mai adânca decât
a fanteziei suave șoapte.
M-am reîntors la tine dulcele-mi,
... mister ?
Nu aveam cuvinte cu care
sa te descriu altfel .
Cerul era negru întunecat și
in abis ne regăseam,
Straluceam cu tine a stele și in
romanță tresăream.
Vei fi tu veșnic al cerului
neagră privire?
Undeva in adâncul inimii
doream de a ta știre.
O zi din viața mea ce s-a
rezumat in poezie,
Gandurile-mi scrise sunt
durerii anestezie.
Sfarsitul ma făcea curioasa de ce
urma sa vina.
Aveam in interior un univers
ce sufletu-mi alina.
Cuvintele erau o arma rafinata ce ma
însoțeam la orice pas,
Insusi lumea a fost creata prin
holograma unui glas!
Iti voi atinge sufletul prin
paginile acestei cărți.
Vino cu mine sa descoperim ale
fanteziei întunecate hărți!