atâta durere…

mai strânge-mă la piept, măcar o dată
spune-mi din nou că sunt importantă
mai iubește-mă o dată la fel ca înainte
șoptește-mi în noapte ale iubirii cuvinte.
 
mai vorbește-mi o dată de lună și stele
minte-mă iarăși că-s una din ele
mai îmbracă-mă o dată-n vorbe deșarte
în a ta mașină să ne facem păcate.
 
mai privește-mă o dată plin de iubire
pierde-te-n ochii mei făcuți pentru tine
mai îmbată-mă o dată cu alcool și dorințe
uitând împreună ale noastre suferințe.
 
mai cheamă-mă iar în al tău suflet murdar
să sorbim din cafeaua destinului amar
mai rostește-mi numele o ultimă dată
ca să-ți rămân etern pe buze gravată.

când o să fiu arsă în crematoriu, sufletul meu o să urle după tine în timp ce se disipă în aerul dens, îmbâcsit de fumul și râncedul cărnii mele.
pielea mea o să miroasă a atingerea ta și pe măsură ce arde, o să umple aerul de momentele în care mă voiai doar pentru corpul meu.
când flăcările vor ajunge la organele mele, acestea se vor contopi într-o melodie de agonie și vor cânta în unison despre cat de mult m-ai rănit.
nu va mai rămâne absolut nimic din mine ca să te mai venereze, decât o cenușă fină care se va împrăștia peste fiecare moment din viitorul tău, astfel reușind în sfârșit să fim împreună într-un univers în care eu nu mai exist.

mulți o văd ca pe o apreciere, o dorință.
eu o văd ca pe un ideal intr o lume ideală
o lume plină de ură, de durere
o lume făcută să fie distrusă.
iubirea este pentru mine un ideal,
un scop, o fantezie,
un act final.
dar pentru ce iubim? dacă lumea e făcută să moară..
ca să ne mințim? ca să ne scuzăm?
să avem motiv să trăim?
nu.
eu văd iubirea ca pe o faptă finală.
dar ce înțelegem prin iubire?
un sacrificiu? poate,
dar nu unul oarecare.
pentru mine iubirea este propriul meu sacrificiu.
dăruire? moarte?
a deveni una cu cerul pe care l-am adorat mereu
o stea care s a sacrificat pentru a ajunge nemuritoare
deci asta voi face.
mă voi iubi în sfârșit și mă voi sacrifica pentru a deveni cel mai dorit obiect intr un univers ideal
o stea care va străluci veșnic în lumea pe care am creat-o
o lume plină de iubire..

Mă sting încet, dar nu cu flăcări,

Ci cu zâmbete tăcute, adunate din greșeli.

Râd și glumesc ,dar numai noaptea

Știe cât dor port în piept 

Moartea mea nu vine cu coasa,

Ea vine când mă privesc în oglindă,

Și văd o fată care zice „sunt bine”,

Dar inima îi e plină de tăcere 

Mă uit la lume de parcă-s străină,

Parcă nici locul meu n-a mai fost scris.

Toți văd culori, eu le port în tăcere,

Pe interiorul unui cer ars și deschis.

Dar știi ce-i mai ciudat la toată treaba?

Că încă iubesc, că încă sper.

Chiar și când moartea dansează prin mine,

Îi dau o îmbrățișare

și-o fac partener.

Și poate într-o zi o să învăț să zbor,

Să mă duc departe nerăbdător.

Sa plutesc și să veghez,

Lumea întreagă să o fotografiez.

Să rămân doar un suflet

Fără corp și fără cuget.

Să mă eliberez de tot ce înseamnă "eu"

Și să ajung până la apogeu.

Să mă las pierdut în cer și gânduri,

Să învăț să citesc printre rânduri.

Să mă îndrume briza largii mări 

Să uit de toate ale mele tulburări.

Să nu mai gândesc și să nu mai exist,

Să mă eliberez de al meu spirit realist.

Să nu mai fiu nimic pe lumea asta,

Decât o amintire vastă.

Încă o lună amară,

Încă o viață sărmană,

Încă o zi în care nu mă simt bine,

Încă o zi în care nu sunt cu tine,

E trist și rece în inima mea,

Când tu lipsită ești din viața mea.

Încă un pic și voi muri,

Încă un pic și nu voi mai trăi,

Voi sta sub a vieții reci cruce,

Iar tristețea pe umeri nu o voi mai duce.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.

Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.

Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.

Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.

Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și  nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.