Apocalipsa Arhanghelului Gabriel

Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.

Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.

De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.

De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.

De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.


De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.

De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.

De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.

Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,


Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.

Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.

...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.

Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.

Atît de drag mi-ai fost odată și - atât gândeam la tine,
Că șapte vieți să uit aceasta și tot ar fi puține.
Acum cînd tu o strângi de mâina, sau poate ea te strânge,
Eu văd sub masca de placere, cum inima îți plînge,

Si văd, cum liber ca un flutur, în gânduri, zbori spre mine-
Noi șapte vieți să stam în doi și tot ar fi puține.
Nu te ascunde-n ochii mei și nu-ți ascunde visul;
Cu tine încă mai doresc să caut Paradisul,

Căci dacă mă ascund și eu, în ochi străini, ca tine-
Tu șapte vieți vei căuta … și tot vor fi puține.

Roua caldă, curgătoare ce-o înșir pe fața mea,
Cînd pe foia ca mătasea, mă încrunt cuvînt să pun,
E din suflet, ca izvorul, amețit de-o stinsă stea,
Ce e mut și nu mă lasă gândurile să-mi adun.

Mă tot umple de imagini și mă face să tresar,
Dar stiloul mi se rupe și nu pot nimic a scri,
Iar creionul, undeva, e pierdut într -un sertar
Si un altu-n loc de dânsul, astăzi, nu voi mai găsi.

Vântul geme în fereastră, focu-n sobă mă mângâie,
Iar pe fruntea mea se lasă umbre slabe și pustii,
Unde zboar-a mele vise, nime-n lume, n-o să știe;
Numai ție-ți spun - de vii.

La moartea  unui artist
E  ziua când îl plânge
Arcușul cântă  trist
Penelul  cerul  frânge.
Pianul ,singur  solist
Tăcute- i  sunt  clapele
La moartea  unui  artist
În  lacrimi  sunt  pleoapele.
Clovnul  mereu scenarist
Gongul  profund  îl bate
Astăzi  mâhnit, realist
Pleacă  târziu  în noapte.
Când  moare  un  aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă  trist
ȘI rolul vieții zace.

Stau în genunchi,

E frig și mă doare.

Lumina mi se stinge

Încet, cu onoare.

Să-mi puneți cruce

De granit prelucrat

În sicriul meu rănit,

Să fiu îngenuncheat.

Să-mi turnați țărână grea,

S-o aud cum se repede

Spre sicriul meu de sticlă,

Unde luna-mi se prevede.

Însiropat mi e sufletul de sânge 

Și din el lăstar e judecat,

Căci moartea intru-na ea învinge 

Neobosit infern și înghețat 

Necinstită poate fi pedeapsă

Tortură slugă a îngropăciunii,

Dispare învrăjbită că mireasma

Lăsând loc putreziciunii

Profan al pântecului rod

Prin fisură la i pustiit de viață,

Ai spulberat speranța unui nod

Ce a fost legat cu fir de ață 

Ghemuit pășesc în întuneric 

De acum orbește rătăcesc

De mine simt  a nu fi vrednic,

Aștept pumnalul cel ceresc

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Dragul meu pierdut în umbră, 

Te regăsesc mereu în vis 

Acelaș glas,duios și tandru

Cu un destin, ce te-a ucis.

Din umbra ta, tu strălucești 

În nopțile pline de dor

Te întorci mereu, nu-ai nici-o vină

În noaptea mea mea, tu faci lumină....