Paradoxul meu prinde contur

Te-am căutat prin zile gri,

Un vis pierdut, o cale-nchisă,

Cu fiecare pas, cad între două lumi,

Iar sufletul meu, spre tine se înclină.

Nu-mi frânge inima, nu-mi frânge dorul,

Deși distanța arde tot ce-am fost,

Te văd în stele, te simt în vânt,

Dar tu ești o iluzie, un foc al unui vis.

Simt cum îngheață dorințele-n mine,

Cum tăcerea ta, mă sfâșie într-o clipă,

Dar totuși sper, în noaptea asta rece,

Ca inima mea din nou să-mi ardă.

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Dă-mi iadul tău, femeie. Eu îl țin, eu îl

domnesc, eu îl transform în aur.

Dă-mi întunericul tău, eu știu să

fac din el coroană.

Dă-mi greul tău, am să lupt

să-ti fac din el tezaur.

Dă-mi tot... eu duc, iar tu,

doar sa rămái lângă mine.

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

Cum poți să iubești fără să cunoști durerea,
Când inima îți plânge dar buzele rămân tăcute?
Cum poți să găsești răspunsuri în mijlocul nopții,
Când lumea ta se clatină și sufletul e rănit?

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

Gândesc SF, ca Oppenheimer, 

Încercând să fiu propriul meu idol,

Visând că pun mâna pe bandă, 

M-am trezit ,subit, în filmu' meu...și nu-s regizor,

Vorbesc și plâng, la o comandă,

Dictat de un observator inert,

Totu' doar pentru un spectacol,

Fără public, cu un scop incert,

Singuru' actor fără lumină, deși filmează în deșert.

Chiar dacă platou'-i plin,

Pustiu' îi palpabil, și obscen de evident,

Actorii vin, și nu mai vor să plece,

Rămân în urmă doar gunoaie,

Îmbătându-se pe set.

Bani lichizi, plătesc cu traume,

Jet pe jeb de o ajuns și-n creier,

Blocat ca recuzită, sunt trimis la-naintare,

Să trec prin baltă de regrete,

Stupid, ce foame au de cadre,

Deși scenariu' nu-i complet.

Încă de mic, atacat, nu academic,

Acum forțat sa răspund per vers,

Pentru gândurile mele, închipuit profesionist,

Că primesc toate creditele,

Încă-ncearcă , da' nu-s convins,

Că merit pentru tot ce fac un sfert.

Ochii-mi proiectează scena-n cortex,

Îndoielile mă fac să nu fiu transparent,

Ce văd e tragic, un labirint complex,

De glume sumbre, duble-n înțeles,

Unde cârjele ard fără regret, sau nimeni sa-şi asume,

Cu sclipirile de geniu, normal că-ncepe și să tune,

Printre stropi apar poeți trecuți de timp absenți,

Și profeți în fuste,

La o înmormântare, cu arfe de balet.

Concret, privesc din exterior, în cutie corpu-mi coace,

Zace mort, io-s mesager,

Săritor din prag de moarte,

Uitându-mă la mine-n silă,

Că-ndulcesc marea cu sare,

Arunc critică, văzându-mă iar îngropat,

De personaje tranzitre,

Atunci lumea se ridică încet, 

Extazu' se implică, însa-n mine nu-i prezent,

Rațiunea-mi ține izolat cavou', liniște,

Până ce-i claustrofob echou',

Doar lumina-mi e salvare...vreau să strig...

Da'-s blocat în prismă-nchisă.

 Denis Poetu' -,,Filmu' meu" 2023

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.

    La ce bun aceste versuri?
    Ele s-au rupt din mine, 
    ca o tuse ce-mi arde plămânul... 
    ultim ecou al suferinţei mele 
    prin care, mândru ca zeii trec...
    
    Fi-vor, oare-n urma mea 
    pietre de hotar?
    Pentru cineva?
    Va-nvăţa cel de după mine 
    din mine – 
    din greşeli ascunse-n rime?
    
    Nu ştiu!
    Atunci, la ce bun aceste versuri?

    Privesc la frunze, la soare, la cer şi la flori, 
    La tine, la ochii tăi, umbriți de culori, 
    La buzele pline, cu speranţă privesc, 
    Sub pecetea unui sărut vreau să le strivesc… 
    
    Privesc cum Viaţa-mi pulsează în vene, 
    Privesc cum cocorii dansează-n poiene, 
    Privesc în tăcere, la sufletu’-mi plin, 
    Cu respect, către Viaţă, acuma mă-nclin…
    
    Privesc cum Moartea pândeşte la colţuri, 
    Zornăindu-şi cu ură, disperarea în lanţuri, 
    Privesc, în tăcere, cu sufletul gol, 
    Dând Morţii respect şi făcându-i ocol… 
    
    Privesc la toţi norii, la cei ce vor să se plece, 
    Cu-ochii închişi, să văd, cum viaţa îmi trece… 
    Pe frunte-mi, şuviţe de păr, lăsate în vânt, 
    Întunecate-odată, acuma-s de argint…

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.