Cuvântul

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.

Tu ai inima de piatră,

Înghețată, bocnă toată.

Vreau doar să mă iubești,

Dumneata mă amărăști.

Pe sânu-mi stâng ai adormit

Când te-ai trezit

În ochi îți lucea vâlvătaie,

a geloziei tale văpaie.

Cu glasul ai tunat

Heruvimi ai înjurat

Apoi,o palmă mi-ai dat.

Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat

Acum,tu ești împăcat.

Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.

Să urlu îmi vine,să strig,să te bat

Nu pot,nu vreau,nu am nevoie

Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.

M-am adăpat din fântâna durerii 

Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii 

Brazde am croit prin inimi înghețate 

Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.

Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect

În societate nu ai loc și nu primești respect 

Cu ochii sufletului te pătrund 

Cu speranță și lumină, ființa îți inund. 

Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat 

Prea mulți, la încercare,te-au abandonat 

Bucăți din tine pentru ei ai rupt

Pentru a ta salvare,cu karma lupt.

Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?

Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit 

Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă

Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.

Urlu la ziduri de orgoliu-nalte,

Blestem secunda-n care ai ales

Să calci pe noi cu tălpi de fier și moarte,

Din mândria-ți cu iz de interes.

E o furie-n sânge ce mă arde,

Că ai trădat ce-aveam mai pur și sfânt,

Schimbând pe fise de trufie oarbă

Un univers ce-acum e doar pământ.

Și totuși, plâng pe ruinele trădării,

Un gust de plumb și de regret amar,

Căci ai ucis, în numele mândriei,

O dragoste ce nu se naște iar.

Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,                                                                                                                     

Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,                                                                                                                     

Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,                                                                                                               

Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.

Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,                                                                                                                 

Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,                                                                                                                     

Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,                                                                                                       

Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.

Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,                                                                                                               

Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,                                                                                                                   

Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,                                                                                                         

Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.     

Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,                                                                                                     

Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,                                                                                                 

Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,                                                                                             

Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!

Uneori,oboseala

Natural,mă copleșește

Apusul,lucrului

Patriotic ,voluntar

Urcînd,cu rugăciunea

Stelar,din suflet

Suspinînd,de dorul

Antic,strămoșesc

Un vis,neprihănit

Podul,aspiraților

O Dacică,trăire

Astrul și mîndria

Țării, binecuvîntate

Estul,bucuriilor

Unic,al drepților

Nestemata ,Europei

Reverențioasă,printre stimații

Ăăă....lumii,civilizate

Simbolul,bunătății

Ăăă....idealul,pur

Realmente:Grădina,Maicii Domnului

Inelul,hărniciei

Tronul,credinței

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

O clepsidră nescrisă ne măsoară

Clipita ce se pierde în trecut.

O frunză-n vânt ce pică în seară,

Pe-un drum pe care încă n-am pornit.

Alergăm după umbre si destine,

Căutând un răspuns în viitor,

Dar tot ce avem e-acum și ne aparține 

Un dans fragil și adesea trecător.

Rămân doar amintiri pictate-n grabă

Pe pânza vieţii care s-a scurs,

lar timpul trece, nu stă sắ întrebe

Purtându-ne pe toţi în al său curs.

    Cu ochii mijiţi printre palme,
    Îndărăt de cuvinte, năvalnic de calme, 
    Respir doar mireasma-albastră de tei,
    Pândind doar o urmă a paşilor mei... 
    
    Din negura cărţii cu slove-aurii,
    Cules-am din ele cu sutele-n mii,
    Deasupra mi-e cerul livid şi complet,
    Cu multele stele pictate cochet... 
    
    Peste valul deşart al gândului meu,
    Ecou peste veacuri al versului greu, 
    O umbră pe frunte, departe-îmi petrec,

    Un ultim popas cu tine să-mi trec…