CINE SUNT EU...

    Cum de știi atâtea lucruri,
    Despre soare, ploi și nori,
    Lângă mine să te bucuri,
    De-ale frunzelor culori?
    
    Iată, Toamna, peste noapte,
    În scântei de chihlimbar,
    Și parfum de mere coapte,
    Ne-a turnat vin în pahar...
    
    Iar pe masa din cuhnie,
    Într-un coș, stau adunate,
    În lumina brumărie,
    Roade dulci și-ntârziate...
    
    Din trena ei, roiuri de sturzi,
    S-au rupt, dansând frenetici,
    În blândul amurg, la muzică surzi,
    Printre nori auriți și eclectici...
    
    Cum de știi atât de multe,
    Despre cum este să zbori,
    Peste vârfurile mute,
    Întrecute de cocori?
    
    Tu le știi pe toate, Toamnă,
    Fiindcă tu le stabilești:
    Tu, în toate, ești o Doamnă,
    Și aș vrea să mă iubești...
    

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

    Ce bine mă simt,
    hainele mele sunt albe, 
    sufletul transparent, 
    amprentele mate, 
    umbrele mele curate...
    
    Voi staţi aici..., 
    aşteptându-mi greşeala,
    pândindu-mi din umbră, 
    primul meu pas spre eşec,
    primul meu gest, 
    care mă va pierde...
    
    Dar în mine sunt numai EU...
    Casa sufletului meu a fost dereticată, 
    odăile mele, acuma sunt curate,
    aerisite, bine luminate, 
    umbrele nu-şi mai au rostul 
    şi nici eşecuri nu vor mai fi..

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

Am strâns în mine, ca un avar,
lacrimi amare... dar în zadar,
tezaurul meu cel mai de preț —
boabe de rouă, în scris neciteț.

Puțini sunt aceia care-au citit
ce zace în mine. Și-s chinuit.
Durerea-i supremă, ca lovit între coaste,
în mine m-opresc, să merg mai departe...

Dorința de-a ști mult mai multe mă-apasă,
precum un cariu ce roade grinda din casă,
și-adun iar și iar cuvinte în șiruri,
ce curg în mine, ca un fluviu de gânduri...

Neputința de-a fi mai înalt mă-nconjoară,
lumina ce țipă să iasă afară
din carcasa-i prea strâmtă, aruncată-nspre sori,
câteodată-azvârlită-n noroi...

-Copilul dumneavoastră cântărește exact patruzeci și cinci de kilograme și șapte sute de grame, - cam cât o oaie -, și are o înălțime de exact un metru cinzeci și șase de centimetri, următorul vă rog, așa, dumneavoastră doamnă vă rog urcați fără teamă pe cântar, la înălțimea dumneavoastră, v-ar trebui exact cinci kilograme în minus... următorul vă rog...

Nimeni nu știa cum îl cheamă, de unde vine, ce hram poartă, dar noi nu începeam sezonul pe litoral fără să trecem prin filtrul omulețului de la complexul de magazine din Eforie Nord...

Era un omuleț fără vârstă, mic de statură, cu o voce pițigăiată greu de reprodus și care i se potrivea de minune, purta sandale lejere de vară și era îmbrăcat întotdeauna în haine albe de in, cu o pălărie galbenă de paie așezată șmecherește pe ceafă, și care își făcea veacul în fața complexului, cântărind și măsurând înălțimea turiștilor. 

Pe după gât îi atârna, ca o eșarfă purtată elegant, o panglică de un metru pentru măsura taliei așa cum au croitorii, și se mișca important și foarte profesionist în jurul tău după ce te urcai pe cântarul medicinal cu taliometru, - știți voi de care, unul dintre-acelea vechi pe care le găseai pe vremuri în cabinetele medicale -, știa pe de rost ce greutate trebuia să ai în raport cu înălțimea, și nu avea pic de rușine să-ți spună în față diferența!

Era atât de îndrăgit prin felul lui de a se purta cu turiștii, încât cu mic cu mare, indiferent de vârstă sau sex făceam coadă în plin soare să ne cântărim și să ne măsurăm la el, dar mai ales, să auzim implacabilul  verdict:

-La înălțimea dumneavoastră, n-ar strica vreo, exact, cinci kilograme în minus... 

Atunci toți ceilalți de la coadă sau pur și simplii trecători izbucneau în hohote de râs, neștiind că și alții vor râde de ei după ce le venea și lor rândul...

Eforie Nord. Perla muncitorească a litoralului românesc! Doamne ce amintiri am strâns despre cele două săptămâni pe care, în aproape fiecare vacanță de vară, le petreceam la Cosmos, nu, nu hotelul, acolo doar mâncam la "împinge tava". Noi ne cazam în camping, fiindcă aveam un cort mare de patru persoane, iar "cazarea" era mult mai ieftină decât la hotel și astfel puteam să ne prelungim sejurul până la două săptămâni!

Și bineînțeles, nu pot trece cu vederea trauma copilăriei mele, care pe atunci se numea obligatoriu "Techirghiol", similar și acum în mintea mea cu nudismul cel rușinos, nămolul scârbos și bisnisul pe care-l făceam cu polonejii. De la ei cumpăram printre altele, "ciungă", suc concentrat de fructe la plic, saltele pneumatice, slipi de baie din lycra, ochelari de soare pentru șmecheri, espadrile de blugi, și maieuri cu "Miami Vice"... că de, trebuia să fim "cool" seara la discotecă!

Și apoi, prieteniile de-o vară pe care le legam cu alți copii de-o seamă... Era o concurență acerbă între noi care stă mai confortabil la cort. Dacă aveai scaune pliante și aragaz de camping cu butelie roșie, stăteai în față, dar oricum nu te puteai compara cu cei care stăteau la rulotă, ăia erau specia aparte care tronau deasupra tuturor, mai ales dacă aveau și mini-televizor, de unde nu puteai rata "teleenciclopedia" și "dallasul" de sâmbătă seara!

Și-mi amintesc și-acum, după atâția ani, cum pe plajă, umblau bișnițarii cu tot felul de mărfuri de calitate îndoielnică, ce aveau doar un singur scop vădit declarat, să stoarcă și ultimul leuț din buzunarele doldora ale turiștilor. Erau tot felul de indivizi care oricum arătau dubios, aflați în concurență unii cu alții, care stricau larma plajei cu strigătele lor:

-Colorata, colorata, până mâine este gata! Liru, Liru, crocodilu', nu mișca că faci copilu'! (poză de familie cu tot felul de chestii gonflabile care pluteau grotesc pe fundal!)

Mie unul mi se pusese rău pata pe un porcușor gonflabil de culoare galbenă, îmbrăcat cu tunică albastră, bonetă și șorțuleț albe de bucătar. Doamne, cât mi-l doream! Mă milogeam de părinți să-mi ieie și mie unul:

-La ce-ți trebuie, nu mai ai doi ani, și-apoi se va sparge și vom arunca degeaba banii pe fereastră...

Dar mai cu o clătită cu ciocolată, mai cu o merdenea cu brânză, piersici, prune și struguri, pepsi, loțiune de soare, lopățele, forme pentru nisip, găletușă cu sită, colac, cearceaf de plajă, umbreluță, prosoape de baie, șlapi...

-Mă diavole, unde naiba i-ai pus, i-ai îngropat în nisip, ei, las's că vezi tu "acasă"! 

...vara trecea repede, precum apusul de soare, peste dig, scoici, valuri și pescăruși...

Mi-am primit porcușorul, pe drum, la întoarcerea către casă, atunci când am oprit la un "PECO" să alimentăm dăcișoara. Dar deja îmi pierdusem interesul pentru el. A stat trist și în cele din urmă s-a desumflat, la fel ca toate așteptările mele de copil. 

Brusc m-am trezit dintr-o stare de visare, într-o adolescență încâlcită și confuză. N-am realizat atunci că mi-am pierdut copilăria odată cu scoicile culese și abandonate pe malul mării...

Arterele pleoapelor îmi vibrează

Coliziunea cortinelor,nu vreau să văd ce urmează

Fantezia piesei de teatru s-a încheiat

Nu vreau să simt ce a urmat…

Folia buzelor s-a crăpat,

Am mușcat durerea ,crezând că am scăpat

Dar nu știam ce a urmat

Am meritat tot ce-am îndurat?

Unghile-a-mi dezbrăcat ,

Veacul sângelui am eliberat

Transparentul,a ajuns un loc întinat

Candidul ,oare a existat?

Naivitatea,speranța am sodit

Când am crezut că am rodit

Visele infantile le-am nimicit

Cand ochii i-am deschis

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

    Aseară nutrind în suflet, 
    dorinţe vinovate,
    în întuneric negru, 
    şi univers tăcut, 
    visai zguduitor vârtej 
    de moarte, 
    ce-ncearcă să mă-nghită, 
    într-un trecut pierdut...

Nu card la rol, minim,

Amar, oare... e trac, numim.

Ta-da, singur, nu iar atacata,

O, sar anul al blog-atașata.

Nu neg lamina, e fel rar,

El are ac supus, nu radar.

Drag, vals, sus ruj, sud e cojoc,

Eram potop masiv, nu caiac.

Mare potop, visam un caiac,

Gard slav, sus jur, dus e cojoc.

 Le era ca supus — un radar,

Un gen animal, e lef... rar.

O ras luna... la glob atașata.

Rug ni s-a dat, un rai atacat a.

Rama era o carte, un minim,

Un drac al lor... minim.

P.S: Acest poem este special prin structura lui. Primele două strofe sunt scrise de sus în jos, de la stânga la dreapta, iar ultimele două sunt aceleași versuri, doar că scrise de jos în sus, de la dreapta la stânga. Este, probabil, singurul poem scris complet în oglindă din România.

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Frunze fără culoare și sens,

N-au scăriță dar au loc de treaptă,

Pentru toată