Observ te-a părăsit sinestezia

Și-mi vine să îți dau în cap cu poezia

Să îți aplic croșee spirituale

În plexul identității virtuale

Observ te-ai cufundat în amnezie

Pixelii îți corectează orice erezie

Și-mi vine să îți dau în cap cu pixul

Să scot din tine sufixul și prefixul

Observ te-ai spânzurat de atmosferă

Și-mi vine să te izbesc de geosferă

Să-ți activezi astfel simțurile firii

Să te legi de povara amintirii

Observ te-ai înecat în propria ta mană

Oglinda peste tine a devenit stăpână

Și-mi vine să-ți exprim câțiva pumni de cuvinte

Algoritmul să nu te mai reprezinte

Observ te-a părăsit simțul realului latent

Și te confunzi cu idealul cel mai impotent

Și-mi vine să te clatin cu un adjectiv

Și să te dobor în planul perceptiv

Observ te-ai ancorat la porturi ireale

Ce îți oferă securități condiționale

Și-mi vine să arunc după tine cu filozofie

Să-ți dezmorțească a identității atrofie

Trecutul comun pe noi doi ne unește

Suferința e ceea ce ne definește

De ce atunci suntem diametral opuși

Și discordiei supuși?

Memorile tale și ale mele sunt

Ne-am alăptat de la același cuvânt

De ce atunci vorbim limbi diferite

Iar privirile ne sunt ferite?

Sângele și jertfa amandoi împărtășim

Și amandoi vrem să construim

De ce atunci față în față stăm

Și reciproc ne sabotăm?

Dăm lumii înapoi ce am primit

Ne modelăm după limbaje

Dac-am mințim, pe noi ne-am amăgit

Captivi in reciprocele mulaje

Cuvintele rostite nu dispar în vid

Și afirmațiile vibrează tot în om

Sunt recepționate de alt individ

Fuzionează cu un alt atom

Cuvintele cu grea încărcătură 

Tind sa reducă balansul diplomatic

Și cresc a dialogului temperatură 

Prin oscilări de tip dogmatic

În astfel peisaj om de om se ferește

Cârpeala se aplică peste orice fisură

Și nici atom, și nici idee nu se cântărește

Ura devine unitatea de măsură

Iar dacă vrem cumva să creștem

Țelul comun să regăsim

Încrederea în noi să o renaștem

În ochi va trebui să ne privim

Va trebui reflexul să ne temperăm

Diferențele dintre noi să ne inspire 

Imaginea celuilalt să o redesenăm

Și să lucrăm cu toții spre unire

Proiect la care toți contribuim

Uniți în gând, în scopul clădirii

Să ne dăm o șansă să restabilim

Unitatea de măsură a iubirii.

Aș vrea să pot să colorez cuvinte
Să pot să merg pe loc, înainte
Să simt gheața cea fierbinte
Să fug de mine și de minte

Să-mi dezvelesc sufletul de cerneală
Și peste tine să-l aștern
Să nu rămână foaia cheală
Și să te iubesc etern

Să fim una cu poezia
Cu lacrimi de cerneală amândoi
Să stropim hârtia
Să fim ploaia ce cade peste noi

Să ne spălăm de pete de cerneală
Să ne lăsăm seduși de fantezie
Să iasă rima la iveală
Să scriem a vieții poezie

Aș vrea să știu cuvântul care ne desparte
Și în silabe să-l strivesc
Să văd să colorez în noapte
Să pot în întuneric să iubesc

Târziu însă bag de seamă
Ție îți este teamă

Dar vreau să finalizez
Și fără al tău ajutor
Cuvinte vreau să colorez
Să-mi desenez aripi, să zbor

Să-mi desenez aripi din cuvinte
Să pot să zbor pe loc, înainte
Să fug de tine și de minte
Să mă ascund de cuvinte în cuvinte

Să m-ascund între cuvinte și să aștept
Să vii să termini poezia
Iar de se va îngălbeni hârtia
Voi colora altundeva un alt concept.

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

Citești un vers stingher și rece pe hârtie

Citești ideea ce nimeni nu o știe

Din a vieții poezie

Citești o strofă goală și pustie

Citești cuvântul ce-mi aparține mie

Și te găsește în a gândului beție

Curajul ar vrea să îți învie

Din eterna cacofonie

Este al meu secret și ți-l voi spune ție

Și vei vedea ideea ca formă de sclavie

Secunda cât o veșnicie

Iar viața ca o poezie

Te îndemn să speri și să visezi

Dincolo de orizont să vezi

Din tine și din lume evadezi

Propriul drum sa îți creezi

Iar de vei vrea iubire

Și ai să cauți fericire

Cineva

Te va chema, dragoste să îți ofere

Și sa parcurgeți împreună

Nenumărate geosfere

Ești al cuiva vers, iar cineva e rima ta

Împreună sunteți strofa ce-n epoci va dura

Din versul cel mai rece și cel mai stingher

Găsești forța să iubești, găsești forța să speri

    Copilăria. 
    
    Într-un final neaşteptat,
    Păşind pios pe drumul vieţii,
    Pas după pas, în mod treptat,
    Încrezător în steaua dimineţii...
    
    Adolescenţă. 
    
    Cu ochii plini de întrebări,
    Timid şi cu sfială-n glas,
    În colbul fin al prea-măritei zări,
    Străluminat-am urma unui pas...
    
    Inocenţa. 
    
    Sărutul pătimaş a înflorit,
    În lacrima secată de-aseară,
    Ştiind că ceea ce-am dorit,
    S-a împlinit a mia oară...
    
    Maturitatea. 
    
    Cu fruntea-n zborul norilor grăbiţi,
    Din umbre, am zidit lumină,
    Şi-am aşezat-o-n calea celor rătăciţi,
    Liman de calm şi linişte deplină...
    
    Viitorul. 
    
    Mărgăritarul scump al lumii,
    În geană de amurg, îmi stă peşin,
    Un ciob de stea, în pumnul strâns al mâinii,
    Un colţ fertil, schiţat în zâmbetul senin...
    
    Ce-am câştigat… ce s-a pierdut… 
    Să-mi spună, nici timpul nu mai ştie,
    De veghe stau, cu trupul plămădit din lut,
    Din valuri nemişcat în veşnicie...

    Câtă durere în spate poţi duce 
    Cu mâinile pironite de cruce 
    Cât amar şi lacrimi, ascunse, 
    Mai curg pe obrajii tăi?

O lume vezi, frumoasă-n ochii tăi,

Dar, din adânc, doar umbre se ivesc,

Pe buze, vorbe-amar de oameni răi,

Iar monștri-n noi, încet, se-adăpostesc.

Săraci suntem când ne-mpărțim în bani,

Și bogați, când pacea-i tot ce vrem să fie,

Ce rost au vise-aprinse de-orfani?

Când tot ce avem e-o lume prea pustie.

Cuvintele ne poartă-n foc și scrum,

Iubirea-i iar un loc ascuns de noi,

Naiva femeia ce rămâne-n drum

Când toți plecăm să scăpăm de nevoi.

Și-n timp ne pierdem rostul și ființa,

Cuvintele-s doar pași greșiți, mărunți,

Cu păreri goale-n loc de conștiință

Trecem, fără-a mai privi-napoi.

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

    O, Geb, tu zeu ce duci în spate,
    Întreg pământul, spre eternitate,
    Şi-nduri cu greu povara vremii,
    De la-nceput pân'la sfârşitu' lumii!
    
    O, Hathor, nemuritoare-n mreje de iubire, 
    Din umbra ta se-nalţă, porunci de fericire,
    Din briza ta se naşte, recolta-mbielşugată,
    Pe-altarul mesei tale, zeiţă minunată!

    O, Heket, cea cu pântec sacru şi divin,
    De braţul tău ocrotitor, mă ţin,
    Mă rog la tine, să cadă-n templul meu,
    Fertila-ţi răsuflare, străluminată-n zeu!
    
    O, Hnum, întâiul zeu de pe pământ,
    Creat-ai zeii toţi din ochiul tău cel sfânt,
    Din truda frunţii tale, pe loc ai făurit,
    Întâiul Om sub soare, pe roată de-olărit!

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025