Banul ce rupe Credința

Astăzi inima îmi zboara,

Și m-a prins de subsoară.

Adiindu-mi, în miresme de nemurire,

Dragostea, învelită în petale de iubire

Se zbate în furtuni de dor,

Și printre valuri de amor,

Formând rafale de suspine,

Și flori ce au miros a tine.

Nori de vânturi  și ploi,

Așterni-mi-s-e in cale,

Făcând doar prafuri și noroi,

Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.

Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,

Alcătuiesc perfect decorul,

Umplându-mi trupul de șiroaie,

Ce astăzi fac complet tabloul.

Astăzi, e o zi oarecare,

Fără de preț sau valoarea.

Plină de gânduri la o pâine,

De-o mănânci astăzi sau mâine ?.

Astăzi, e o zi oarecare,

Stai cu gândul la plecare.

Te uiți la timp, unde e țelul?,

Să îți umpli iute portofelul.

Astăzi, e o zi oarecare,

Și te frămânți, nu știi ce doare.

Te omoară gândul la copii?,

Sau că ai  părinții în  pustii?.

Astăzi, e o zi oarecare,

Muncești orice, nu ai onoare.

Si tu tot vrei, nu dovedești,

De azi pe mâine să trăiești.

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Ce însemn eu pentru tine?

Un pansament....o consolare?

Trăiesc cu gândul că pe mine,

Ai pus un semn de întrebare...

Greșeala mea că vii și pleci când vrei,

Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,

Văd viața-n doi,tu doar femei,

Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri

Prăpastia zecilor  de conotații

Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,

Când separați,sau în relații...

Eu rup din mine câte un pic..

Deci cine sunt eu pentru tine?

Ce am fost,ce voi rămâne?

Nici separați nu ne-ar fi bine,

Iar împreună și mai greu

De te-aș fi strâns mai tare la piept,

Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,

Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,

Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.

De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,

Ai fi rămas să o mai fac o dată,

M-ai fi iubit fără de interes,

Și m-ai lipi bucată cu bucată.

De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,

Ai fi acum,aici cu mine,

Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,

Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.

Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,

Nici timp să mă întorc în timp nu am,

Știm amândoi,o ușă când se-nchide,

Nu poți intra pe horn sau pe un geam...

Pentru oricine, la început e Cuvântul
Apoi devine fapte dorite sau incidente
La unii bucurii, la alți mai mult regrete
Iar la final rămânem noi, bătrânii și gândul

Te miri, că reînnoim sistem după sistem
Căci unii n-au durere nici în stern
Unde mai pui căci, prindem și viteză
Și nu vedem decât, o viață-n antiteză.

Ce să mai speri la ziua cu de toate,
Când unii au doar case, averi și palate
Iar alții din sărăcie, își fac un zâmbet
Iar din piept lor răsare, floare de bocet.

Ne naștem fără să aducem nimic,
Murim fără să mai luăm nimic,
Dar o viață ne luptăm sa adunam ceva
Iar la final rămâne în decor, o stea.

Groază , șoc sau disperare

Are omul la nevoi,

Strigă, urlă-n gura mare

E dorință? Sau nevoi?

Vreau să fac, să reușesc ,

Nu știu-i bine sau greșesc?

Am nevoie , sau e necesar ,

Să fiu om sau superstar?

Cred în soare, cred în stele,

Sau eu cred ca am putere.

Am nevoie? Sau dorință?,

Sau e doar a mea credință?.

Să mă zbat , să stau deoparte?

Am nevoie ? sau vreau fapte?!

De o fi crez sau doar știință

Am nevoie de dorință.

Se nasc duminici goale pe la colțuri 

când umbra mea e singurul drumeț 

zidind durerea-n ziduri și în rosturi 

plătind tăcerii cel mai mare preț. 

Acel pustiu ce n-are nicio vină 

un ceas oprit, un rest de amintiri 

suntem doar cioburi ce-am visat lumină 

ramase-n urma unei mari iubiri...

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Încerci să porți șiragul de safire,

Dar gândul îți zboară la mătănii.

Și sufletu-i pe altarul de jertfire

De a uita c-au fost năzdrăvănii.

În iarba deasă, verde și în cețuri,

Oare se ascunde un spiriduș poznaș,

Ce se tot joacă cu ale tale simțuri

Și te include ca fiind părtaș?

Doar este timpul ce trece ca vântul

Peste iarba verde și ființe, grăbit.

El cârmuiește de veacuri Pământul

Și te-nconjoară în zboru-i robit.

Ți-amintește că viața-i frumoasă

Și să trăiești fără regret în prezent.

Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă

Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!