Ce însemn…?

Îmi pare rău

Eu sunt acel ,,Îmi pare rau",

Tu doar ,,Lasă că trece",

Aș vrea să fii  în locul meu

Să vezi cum totul trece…

Ego-ul nu mă reprezintă,

Orgoliul-ți este scut,

Ți-ai construit chiar și o țintă,

Și nimerești doar  în trecut...

Eu ,,Scuză-mi dramele nevinovate"

Tu doar ,,Mă faci să-mi ies din minți"

Eu ,,Hai să trecem peste toate"

Tu taci și nu-nțeleg ce simți...

Ce cuvinte ne-ar descrie?

Cine sunt eu?...Cine ești tu?

Eu simt, și am o teorie,

Eu sunt a ta,dar nu ești Tu

Mai am doar un cuvânt de spus,

,,Pleacă" și de mai vrei să vii,

Eu voi fi la polul opus,

Iar tu vei înceta să fii.

Căci și ultima pală de lumină

Se stinge ușor în surdină

Lăsându-mă pe mine vie

Iar pe tine o stafie.

Nonsens

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

AU GUST de vesnicie

Amintirile cu tine

Și ca însemn de simbrie

Ți-am dăruit a mea iubire

AU GUST de o poveste

In ca am fost și vom fi

Și-n care ani vor trece peste

Continuând a ne iubi

AU GUST de tandrețe

Și de la părinți binețe

De nași iubire mare

Iar de restul, doar răbdare

AU GUST de nemurire

îmbătat în veselie

Și de cântul lor Iubirea

August v-a întărit unirea.

AU GUST de adorare

Și de exemplu mare

Căci poți in van sa mori

Dacă nu ai AU GUST-ul Lor.

Muncești o viață , și vrei pensii ,
Te zbați în căi fără pretenții ,
Și apoi iti rupi pastila în două ,
Dezamăgit de lumea “nouă”.

Vin sărbători , și vrei pe masă,
Să ai belșug și carnea grasă ,
Dar multe case-s părăsite ,
Sau cu bătrâni , dar amorțite .

N-au bani și nici un glas vioi ,
Doar viscolul ce-n geam le bate,
Ținând copii ,nepoți departe ,
Și viața cea de mai apoi.

Sunt alte ce doar cu banul,
Cred ele ca vor rupe hamul ,
Dar banul le rupe Credința
Le dă în schimb doar Suferința.

În unele au rămas credința ,
În alte doar suferința,
Ca orice Ajun sau chiar Crăciun,
Vor apuca un rămas bun.

M-am căutat.

Nimeni acasă.

Am strigat.

Ecoul m-a întrebat:

„Chiar ai crezut că scapă cineva?”

Sunt toți plecați.

N-au fost niciodată.

Nici macar eu.

M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,

De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,

Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,

Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.

Mă forțează să dau numere de telefon,

Mă caută în multimea ce nu mă vede,

Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,

Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.

Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,

Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,

Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,

Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.

Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,

O pânză de umbre, un peisaj de dor,

Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,

Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.

Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,

Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,

Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,

Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.

Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,

Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,

Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță

E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.

Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,

Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,

Roșu de foc ce arde în pieptul meu,

Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.

Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,

Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,

Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,

Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.

Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,

Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,

Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,

Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.

Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,

Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,

Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”

Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.

Am zugrăvit cu foc,

Noaptea cu stele,

În întrunericul nopţii ,

tot veşnic se ascunde .

Noaptea frumoasă ,

Şi luna păzitoare.

În noapte se aude un cântec,

Şi freamătul codrilor din văi .

Scânteiul arde ca focul în liniştea ascunsă,

A nopţii.

Nestins rămâne focul din inimile noastre,

Şi  di sufletele omeneşti.

Azi e o nouă noapte.

Şi un nou ceas de a privi la luna cu stele,

Şi la nopţile grele.

(Autoarea poeziei: Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

A apărut dușmanul meu perfect

Era și timpul, e chiar ceasul

Fiecare secundă înseamnă un defect

Am încetinit, nu mai pot ține pasul

Nu știu ce si de ce mi se-ntamplă

Mă simt bătrân, dar sunt copil abia

Mereu simt o durere puternică la tâmplă

Mă ține captiv sufletul și nu mai pot scăpa

Inima se află în dezechilibru cu mintea

Mă simt foarte light-headed și am inima grea

Nu vreau să știe nimeni, căci așa îmi e firea

Prefer sa pierd tot, dar nu, căci totul îmi e ea

Când des mă uit în gol

Văd cum îmi trece viața

Și momentan moartea-mi e simbol

Dar tot nu vreau sa pierd speranța

Ăsta era coșmarul meu

Era, acum e realitate

Stresul, așa îl numesc eu

Ei zic că-i atractivitate

Pe timp de zi vreau să mă vadă bine

La noapte schimb de fețe

Vreau doar să știe ca am mare fericire

Nu și dureri mărețe

Creierul meu e ca un labirint

În timp ce funcționează schimbă drumul corect

Ca voi putea să scap tot încerc să mă mint

Dar simt ca încep să devin eu defect

Mă simt ca o țestoasă, bătrână și înceată

Eram cândva și eu o vulpe, nu aveam nicicum problema

Să contemplez viața mea biată

Dar am aflat, eu sunt dilema

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

Zilele trec,timpul zboară

Anii risipiți ca o povară,

Au trecut în degrabă pe lângă mine

Pe vremea când nu eram în sine 

Și acum șed în pustietate 

Cu amintirea din trecută colectivitate.

Mă gândesc la ai mei vechi colegi

Cu care mă încăieram din motive blegi.

Patru ani la rând 

Am fost naiv să-i scot din gând, 

Când profesorii în parte, 

Și-au avut propria dreptate 

Că eu,zbanghiu și neascultător 

Deranjam orele dânșilor 

Căci de carte mă otrăveam 

Când pe dânsa o priveam

Așadar regretul murdar,

Ma afectează din zadar,

Când de zi până noapte

Ajung să sufăr de anxietate.