Freamătul din mine

Speranțe infinite am năruit,

Vorbele îmi sunt deşarte!

Tăcerea ta m-a biruit

Azi, totul ne desparte!

Simt disprețul ce mi-I porți,

Altceva n-ai fi știut vreodată!

Îl simt și nici măcar nu știi

Ce nedrept doare câteodată!!!

Am fost ce-a fost mai bun,

Și eu, și tu... o vreme

...prea repede ne-am pierdut.

Plecat te-ai vrut...mult prea devreme!

... Mi-ai fost atât de drag

Ca vinul cel dulceag...

Chip sublim între clipiri

A ochilor mei sclipiri...

Mi-ai fost doar o iluzie,

De-ai dispărut aşa ușor?

...Te mai găsesc in poezie

În câte-un vers chinuitor...

Și mi-ai rămas o toamnă moartă

O iarnă îngheţată de timp,

O primävară bacoviană

Și-o vară mai rece ca nicicând.

Și mi-ai rămas un an trecut

Și-mi ești un an ce o sa treacă..

Și-mi vei rămâne-un dor tăcut

A sufletului iliadă...

Mi-am dorit să-ți fiu asa cum n-am știut

Să mi te scriu în versuri cum vreodată n-am scris

Să-mi scrii pe piele vise cum nu s-au mai aflat

Să-mi rămâi o poveste cu un alt final.

Mi-am dorit să-mi rămâi tu... nu cel de azi fără glas

Fără un zâmbet... fără urme de pas

O clipă doi să mai fim, fără lume, fără timp

O clipă care să stingă durerea fără de sfârșit...

Mi-am dorit să mă îmbrățișezi cum o fac ploile

Când ating florile și le umplu de culoare

Să mă pierd în tine ca un vânt rătăcit 

Să fim o clipă doi, într-un singur sfârșit. 

Spune-mi acum... nu crezi c-a fost prea mare pedeapsa?

Pentru teama din tine, fără milă să-mi stingi lumina

Să ard... să mă sting în infinita-ți tăcere, fără să vezi

Când nu-mi doream decât o ultimă dată să mă... îmbrățișezi.

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Dacă aș îndrăzni să-ți spun ce dor imi e de tine

Că fără al tău vin, de mine n-am habar

Te-ai supăra pe mine, babe...?

Și m-ai lăsa să-mi fie dor... încă un an?

Dacă ți-as scrie că fiecare clipă 

Cu gândul la tine, e ca un cer plin de stele

Ai înțelege dorul ce țipă după tine

Sau ai arunca la coș cuvintele mele?

Dacă ți-aș spune că bătaia inimii

Îmi poartă de ceva timp, numele tău,

Ai crede că sunt prinsă în iluzii

Sau ai simți un vin in doi, să-mi faci cadou?

Revino... să nu îmi fie dorul în zadar 

Și gândul, ce te respiră din nou...iar și iar,

Îmbrățisează-mă te rog cu-n vin făcut de tine

Povestea noastră să fie... unică pe lume!

Noapte de martie, cod galben de vânt 

Gândurile îmi zboară rând pe rând 

Visele rătăcesc grăbite parcă și ele

Se pierd pe cer, în lumină de stele.

Ai fost doar vis și vis vei rămâne 

Un vis nestins pe această lume

Un vis ascuns ce încă mai arde

Când seara rătăcesc prin câte-o carte.

Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea

Și simt cum mi te șoptește amintirea

Și deși am purtat singură al tăcerii război 

Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.

... Că tot am făcut pasul în trecut...

Și-am scos sufletul de pe mut

Mă-ntreb așa de pură filozofie

Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?

În cartea vieții mele ai fost autor

M-ai trecut prin toate stările unui om

...am crezut intr-o poveste specială...

M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.

De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,

Înecate în amintirea ta tot mai profundă

Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat

Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...

Când pun seara capul pe pernă 

Nu am toate răspunsurile dar e in regulă. 

Nu stiu cum sa merg mai departe

C-o inimă rănită ce încă mai bate.

Când pun seara capul pe pernă 

Iluzii în bezna din jur se aprind

Dorul de tine îmi picură în carte

Făcând risipă de poezii și cuvânt.

Când pun seara capul pe pernă 

Scriu versul clipei ce mi-ai dat

Să mai simt printre rânduri adierea

Parfumului de fericire ce-mi curgea în pahar.

Când pun seara capul pe pernă 

Tăcerea din jur o prefac în cuvinte

Le aștern pe-o margine de dor

Și le trimit cu vântul... să te alinte...

I'd rather close my eyes,

You think I cannot see but

I only see the shadow of a tree

On my window, next to me

Time seems to be flying

While you’re watching through the mirror

It feels like there’s a barrier

And you're the puppeteer.

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

Two different worlds — mine and yours

Yesterday feels like a long time ago

Like you felt the wind blowing so slow

You held my heart but it was so cold,

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

Once the winter shutters through

You only hear the echoes of emptiness

I only see the shadow of a tree

On my window, next to me

Time keeps on flying

Imagining again, struggling the same way

And here’s how time is flying again

From branches, leaves, and flowers

Now there is nothing left but air

Once a tree, now a skeleton to me

Weird reactions in my mind

The desire I can't deny

Electric touches now feel empty

And I hate it, yes, I do

’Cause from beauty comes the truth

It feels like there’s a barrier

And you're the puppeteer....

Two different worlds — mine and yours

Close your eyes....imagine yourself somewhere else....

’Cause from beauty comes the truth

De te-aș zări?... ce s-ar întâmpla?... la ce folos?...

Privirea ta de azi, ar fi ca o săgeată până-n os

Si m-ai rănit destul....destul mi-ai arătat ce nu trebuie să fiu

M-am pierdut... tot așteptând să treacă al tău fum.

Într-un final...aș scrie, că e doar păcatul tău... 

Că ochii ce îți prețuiau privirea, azi doar varsă lacrimi,

Ce curg doar să imi croiască destinul

Și mă inundă de vise, dorințe.... de patimi... 

Păcatul meu - că-n fiecare zi mă chinui să te uit

Și în același timp sufletul ar vrea să te întorci 

...Te strigă mereu... fără să stie unde ești,

Și-n gând imi strecoară o șoaptă... "îmi lipsești..."

Poate-ntr-o zi vei ști... c-ai fost cel mai frumos capitol din viața mea

Dar și cel care m-a durut cel mai mult să-l închid 

Poate-ntr-o zi, cât ar fi contat îmbrățișarea ta... vei realiza!...

Azi, nu m-aș mai agăța de ce mă doare... doar să-mi mai fii... un pic.

Ce vrei să-ți mai scriu, când mâna mea
a spus deja tot ce știa să doară?
Ți-am dat în scris o viață grea,
și-ai luat-o calm, ca pe-o povară.

Ți-am scris nu ca să fiu văzut,
ci fiindcă fără tine nu eram.
Te-am pus în vers, în timp, în lut,
și-n tot ce-n mine se chema „eu am”.

Când vorbele nu ți-au mai fost de-ajuns,
ți-am dat romane, nopți și ani.
Te-am făcut muză fără preț,
iar tu, absență fără plan.

Te-am pictat fiindcă nu puteai
să stai într-un cuvânt rostit.
Ți-am dat culoare să înțelegi
cât de adânc am locuit.

Dar tu fugeai de ce rămâne,
de orice „noi” spus prea deplin.
Iubirea mea te-a speriat
prin cât de mult voia să țin.

Nu ți-am cerut să arzi ca mine,
nici să promiți ce nu puteai.
Doar să rămâi când era greu,
dar tu plecai, plecai, plecai.

Și-n cele din urmă m-ai lăsat
fără reproș, fără tumult.
Te-ai desprins lin, ca de-un portret
privit o clipă, și uitat.

Ce vrei să-ți mai scriu, când tot ce sunt
ți-a fost trimis, trăit, oferit?
Eu te-am iubit până la capăt,
iar tu, până la punctul de fugit.

Noaptea își plimbă degetele reci

pe pielea gândurilor mele,

unde tu ai fost cândva căldură.

În colțurile tăcerii,

între două respirații uitate,

dorul arde mocnit,

fără flacără, fără fum,

doar scrum pe marginea sufletului.

Tu taci. Eu tac.

Două inimi cu buzele cusute,

dansând pe linii paralele,

prea mândre să se strige,

prea arse să se atingă.

Și totuși,

dincolo de zidurile noastre,

pulsul tău îmi răspunde în ecou.

Dar ce folos,

când inimile tac?

Lasă-mă să mor în lumea mea

Sufletul meu să devin-o stea 

Stea căzătoare 

Vreau să rămân fără suflare 

La-mea suferință n-am alinare 

La capul meu s-ardă o lumânare 

Am eșuat complet l-această încercare

Sătul de suferință și lacrimi amare 

Pășesc ușor pe a iadului cărare 

Sufletul să-mi ardă precum o cometă 

Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă 

Urechile mele s-audă 

Pentru ultima dată vocea ei plăpândă 

Cum plânge și suspină 

Crezând că destinu-i de vină 

Ochii mei nu o să vadă 

Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă

O lacrimă de gheață 

Pentru c-am plecat din această viață

De multe ori îmi zboară gândul 

Spre amintirile ce le-am trăit.

De multe ori am alergat după iubire, 

Și iată că am și obosit. 

Mi-am acceptat destinul chinuitor, 

Pe care singur l-am făcut. 

În locuri părăsite, am alintat privirea ta, 

Care demult a dispărut. 

Din ziua următoare, 

Mi-am pus pe primul plan, 

Un scop ce l-am atins în singurătate, 

Abea acum un an. 

Am ales să fiu mai bine singur, 

Să-mi acord iubire mie...

Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine, 

Au fost o ironie. 

Singurătatea este soartă, 

Pe care nu toți o v-or accepta. 

Singurătatea este acel prieten, 

Care nicicând nu te v-a trăda.