Viitor rescris
De fel sunt o persoană veselă
Dar sufletul mi-i încă traumat
Și pentru el azi m-am decis
Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.
Încerc să-mi fac curat prin gânduri
Să-mi fac ordine în minte și suflet
Trec prin filtru orice capitol
Anulez orice urmă de teamă și urlet.
Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate
Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate
Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare
M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!
Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare
Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare
Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare,
Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...
Category: Diverse poems
All author's poems: OneWineWoman
#unpahardepoezie #onewinewoman
Date of posting: 20 марта
Views: 213
Poems in the same category
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Podul
Trăiesc la capătul de pod,
Şi nu-l pot trece niciodată,
Picioarele în mersu-mi se înnod,
Și lumea toată-n mine-i suspendată.
Mă uit plângând la cele două maluri,
Aș vrea să zbor ori să înot,
Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,
Și se pornesc furtuni de peste tot.
Sub podul vechi curg ani străini,
Sunt anii ce i-am risipit,
Deasupra lor se văd întunecimi,
În care nopți nebune am topit.
Un vânt amar mă strigă-n spate,
Ca un ecou din ce-am pierdut,
Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,
Și nu zăresc nici urmă de trecut.
Întind o mână, dar nu-i nimeni,
Doar umbra stâlpilor rămași,
Și-n mine crește frigul vremii,
Iar podului îi este dor de câțiva pași.
Și, dus de timp, încet se frânge,
Cu pașii împietriți spre el m-aplec,
Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,
Că n-am avut curajul să îl trec.
colaj//9
iaca,
planeta norocului strălucește pe
aventuriere dorințe;
luna plină, din capricorn,
îndeamnă la prudență;
iar jupiter-nestânjenit că
prietenul saturn e retrograd în pești,
străpunge beregata berbecului.
un februarie stingher
apare la porți...
liniștea ascunde în miez,
rugăciuni fierbinți;
să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!
a fost ucis de Sfântul Trifon.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Fiul ploii
Plouă întruna de un veac,
Ba plouă chiar de sub pământ,
Natura nu-și mai află leac,
Iar Domnul nu mai face legământ.
Mi-e ochiul ud și în orbită,
Iar inima în piept stă inundată,
Mi-e udă pâinea de pe plită,
Iar apa din fântână e udată.
Un nor în curte îmi pare că se joacă,
Că apa-i cățărată în copac,
Iar soarele e dus ca să petreacă,
Căci umbra îmi e moartă de un veac.
Din apocrife aflu cum era uscatul,
Cum soarele zâmbea la răsărit,
Iar mama cred că a mușcat păcatul,
Căci plouă chiar de când m-a zămislit.
Și plouă întruna de un veac,
S-au înecat în valuri toți eroii,
Și-aud o știre de dincolo de lac,
Că moartea-l caută pe fiul ploii.
Podul
Trăiesc la capătul de pod,
Şi nu-l pot trece niciodată,
Picioarele în mersu-mi se înnod,
Și lumea toată-n mine-i suspendată.
Mă uit plângând la cele două maluri,
Aș vrea să zbor ori să înot,
Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,
Și se pornesc furtuni de peste tot.
Sub podul vechi curg ani străini,
Sunt anii ce i-am risipit,
Deasupra lor se văd întunecimi,
În care nopți nebune am topit.
Un vânt amar mă strigă-n spate,
Ca un ecou din ce-am pierdut,
Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,
Și nu zăresc nici urmă de trecut.
Întind o mână, dar nu-i nimeni,
Doar umbra stâlpilor rămași,
Și-n mine crește frigul vremii,
Iar podului îi este dor de câțiva pași.
Și, dus de timp, încet se frânge,
Cu pașii împietriți spre el m-aplec,
Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,
Că n-am avut curajul să îl trec.
colaj//9
iaca,
planeta norocului strălucește pe
aventuriere dorințe;
luna plină, din capricorn,
îndeamnă la prudență;
iar jupiter-nestânjenit că
prietenul saturn e retrograd în pești,
străpunge beregata berbecului.
un februarie stingher
apare la porți...
liniștea ascunde în miez,
rugăciuni fierbinți;
să nu vă fie teamă de câinele negru cu ochii de foc!
a fost ucis de Sfântul Trifon.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Other poems by the author
Poezia care ne-a păstrat
...Două suflete ce ne-am întâlnit
Când ceasul și clipa nu s-au potrivit
Și nici timpul nu ne-a ținut aproape
Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.
Nicicând n-am prins contur în zori
Dar urme au rămas...fluturi, fiori...
Noi n-am avut destul ca să simțim deplin
Un spațiu fără margini, o umbră de destin
Azi mai vibrăm doar în versuri
În lumi paralele ne poartă prezentul
Cuvintele ne mai aduc pe același drum
... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.
Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă
Dar ceva îmi amintește mereu de tine...
Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă
Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.
Încerc să te alung mereu din gând
Să nu mai știu..nimic să nu mai știi
Dar când uitarea uită să se-aștearnă
Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.
În poezii am mestecat durerea toată
A poveștii noastre pierdută-n final
Și-am lăsat versul să ne împlinească
Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.
Pofta sufletului
Și mi-e poftă de-un vin în pahar,
Poftă ce mă-ndeamnă să scriu din nou.
Peste foi s-aștern iluzii fără hotar
Dar cuvintele mi se pierd în decor...
Mă forțez... cumva trag de mine
Și-ncerc gândul să-l aștern pe hârtie
Caut amintiri să le pun în rime
Din atâtea, să pot, să scriu... o poezie.
Închid ochii... mi-apari în gând
Privirea ta îmi lasă rima pe gene,
Vise, dorințe bat ca-ntr-un ecou.
Și-ncep să scriu, de dor... pe teme...
Scriu ceva rânduri și parfumul reapare
Parfum de-al tău vin îmi adie ușor...
De poftă... torn poezie-n pahar
Si las dorul sa fie pe foi autor...
Lipsești Și totuși ești
Chiar de lipsești, te simt aproape
Ca pe un înger coborât din nori
Și chiar de mi te ții departe,
Cumva în mine, încă stârnești fiori.
Ești al meu înger dintre astre
C-o primăvară caldă în privire
Ce stârnești amintiri frumoase
Și noaptea vise în neștire.
Te voi păstra o viață-ntreagă
O să te port mereu cu mine
Și chiar de realitatea e beteagă
Aici în poezie..."totul va fi bine!"
Îți scriu uneori
Îți mai scriu uneori ca să nu uit...
Să nu mă pierd in tăceri care dor
Îți scriu cu-acelasi fior in gând
Tot ce-am visat... un ultim vin în doi.
Îți scriu de lucrurile ce nu le pot spune
Despre cum mă prefac că sunt bine
Îți scriu deși nu-ți pot spune pe nume,
Dar inima te caută în orice liniște.
Îți scriu despre tot ce nu ți-am spus
Despre tot ce ai lăsat în urmă nespus
Știu... nu am fost perfectă, și eu am greșit
Dar te-am iubit... tu doar te-ai prefăcut...că m-ai plăcut...
Îți scriu poate pentru că nu ai înțeles
Sau poate pentru că nu ai știut s-o faci
De aceea ți-a fost mai simplu să pleci
Neștiind câtă durere în urmă lași.
De-aceea încă uneori îți mai scriu
Pentru că unele trăiri nu se uită....
Se poartă în suflet ca o rană frumoasă
În inimă, vesnică amintire neprețuită...
Îți scriu...și n-am nevoie de răspuns sau de scuze
Doar un colț de pagină, s-aștern dorul ce mă frământă
Îți scriu nu pentru tine...ci ca să nu mă uit pe mine
În iubirea asta care încă ar fi ales să rămână.
Azi.
Sub vântul rece și pustiu de-afară
La orizont, se stinge iarăși un apus,
Cu el și amintirea de odinioară
A poveștii noastre, rămasă pe papirus.
Și se mai sting cu ea dureri și vise
Speranțe vii ce se cer moarte,
Se sting și-mbrățișările promise
Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.
Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți
Tulburi, uscati de un dor prea divin.
Ar vrea parcă să sclipească fericiți
La un ultim, în doi, pahar de vin...
Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește
Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,
E durerea ce de-un an cu mine se mândrește
Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...
Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale
Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita!
Și parcă prind putere cât pentru o viață
S-aștept să vină din neant și ultima...
Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată
Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,
Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,
Să fie soare și pe cerul meu să plouă.
Încă te aștept
Ai plecat în grabă și inima s-a rupt în două părți
Tăcerea apoi, mi-a frânt-o în mii de bucăți
În praf de stele a mistuit-o așteptarea
Unei minuni, să apropie dintre noi, depărtarea...
Trec zilele...mă străduiesc să te uit, să te scot din minte,
Îmi spun în gând c-ai trecut... că nu-ți pasă de mine.
Ard mereu amintiri...încerc să închid orice drum
Dar seara mi-apari în gând, dens ca un fum...
Îți port chipul în privire... te simt in tăcere
Nopțile devin lungi, mă sleiesc de putere
Și în fiecare clipă, și în orice vis
Esti dorul ce-mi aprinde... fiecare vers.
Îmi repet mereu că nu mai vii... ar fi o nebunie!
Că timpul va trece ștergând orice urmă de noi
...dar știu bine că timpul mă minte....
Și o să te mai sper!... chiar de știu că rămân, doar cu ploi.
Încă te mai aștept...deși o fac în zadar
În mine simt umbrele tale, cum răsar...
Și inima începe să îmi bată haotic
Urletul tăcerii e din ce în ce mai nevrotic...
Și te mai aștept o clipă, mai sper o secundă
În suflet se stârnește un ultim fior
Speranța mă trece, luminând ca o undă...
C-ai să revii, în brațele tale, să mă vindec de dor...
Poezia care ne-a păstrat
...Două suflete ce ne-am întâlnit
Când ceasul și clipa nu s-au potrivit
Și nici timpul nu ne-a ținut aproape
Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.
Nicicând n-am prins contur în zori
Dar urme au rămas...fluturi, fiori...
Noi n-am avut destul ca să simțim deplin
Un spațiu fără margini, o umbră de destin
Azi mai vibrăm doar în versuri
În lumi paralele ne poartă prezentul
Cuvintele ne mai aduc pe același drum
... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.
Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă
Dar ceva îmi amintește mereu de tine...
Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă
Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.
Încerc să te alung mereu din gând
Să nu mai știu..nimic să nu mai știi
Dar când uitarea uită să se-aștearnă
Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.
În poezii am mestecat durerea toată
A poveștii noastre pierdută-n final
Și-am lăsat versul să ne împlinească
Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.
Pofta sufletului
Și mi-e poftă de-un vin în pahar,
Poftă ce mă-ndeamnă să scriu din nou.
Peste foi s-aștern iluzii fără hotar
Dar cuvintele mi se pierd în decor...
Mă forțez... cumva trag de mine
Și-ncerc gândul să-l aștern pe hârtie
Caut amintiri să le pun în rime
Din atâtea, să pot, să scriu... o poezie.
Închid ochii... mi-apari în gând
Privirea ta îmi lasă rima pe gene,
Vise, dorințe bat ca-ntr-un ecou.
Și-ncep să scriu, de dor... pe teme...
Scriu ceva rânduri și parfumul reapare
Parfum de-al tău vin îmi adie ușor...
De poftă... torn poezie-n pahar
Si las dorul sa fie pe foi autor...
Lipsești Și totuși ești
Chiar de lipsești, te simt aproape
Ca pe un înger coborât din nori
Și chiar de mi te ții departe,
Cumva în mine, încă stârnești fiori.
Ești al meu înger dintre astre
C-o primăvară caldă în privire
Ce stârnești amintiri frumoase
Și noaptea vise în neștire.
Te voi păstra o viață-ntreagă
O să te port mereu cu mine
Și chiar de realitatea e beteagă
Aici în poezie..."totul va fi bine!"
Îți scriu uneori
Îți mai scriu uneori ca să nu uit...
Să nu mă pierd in tăceri care dor
Îți scriu cu-acelasi fior in gând
Tot ce-am visat... un ultim vin în doi.
Îți scriu de lucrurile ce nu le pot spune
Despre cum mă prefac că sunt bine
Îți scriu deși nu-ți pot spune pe nume,
Dar inima te caută în orice liniște.
Îți scriu despre tot ce nu ți-am spus
Despre tot ce ai lăsat în urmă nespus
Știu... nu am fost perfectă, și eu am greșit
Dar te-am iubit... tu doar te-ai prefăcut...că m-ai plăcut...
Îți scriu poate pentru că nu ai înțeles
Sau poate pentru că nu ai știut s-o faci
De aceea ți-a fost mai simplu să pleci
Neștiind câtă durere în urmă lași.
De-aceea încă uneori îți mai scriu
Pentru că unele trăiri nu se uită....
Se poartă în suflet ca o rană frumoasă
În inimă, vesnică amintire neprețuită...
Îți scriu...și n-am nevoie de răspuns sau de scuze
Doar un colț de pagină, s-aștern dorul ce mă frământă
Îți scriu nu pentru tine...ci ca să nu mă uit pe mine
În iubirea asta care încă ar fi ales să rămână.
Azi.
Sub vântul rece și pustiu de-afară
La orizont, se stinge iarăși un apus,
Cu el și amintirea de odinioară
A poveștii noastre, rămasă pe papirus.
Și se mai sting cu ea dureri și vise
Speranțe vii ce se cer moarte,
Se sting și-mbrățișările promise
Trăirile în doi ce s-au ajuns deșarte.
Mi-s ochii iar de lacrimi orbiți
Tulburi, uscati de un dor prea divin.
Ar vrea parcă să sclipească fericiți
La un ultim, în doi, pahar de vin...
Și-un strigăt sec se-aude și mă asurzește
Se-ntunecă, pe rând, mai tare ochii mei,
E durerea ce de-un an cu mine se mândrește
Că mă înclin peste pământ, sub greutatea ei...
Și-mi amintesc căldura îmbrățișării tale
Și nici aroma vinului dulce... n-o pot uita!
Și parcă prind putere cât pentru o viață
S-aștept să vină din neant și ultima...
Dar azi nu vreau, decât de liniște să fiu curtată
Să fiu doar eu cu sinea mea, în două,
Să uit de tot si eu, cum e să fii uitată,
Să fie soare și pe cerul meu să plouă.
Încă te aștept
Ai plecat în grabă și inima s-a rupt în două părți
Tăcerea apoi, mi-a frânt-o în mii de bucăți
În praf de stele a mistuit-o așteptarea
Unei minuni, să apropie dintre noi, depărtarea...
Trec zilele...mă străduiesc să te uit, să te scot din minte,
Îmi spun în gând c-ai trecut... că nu-ți pasă de mine.
Ard mereu amintiri...încerc să închid orice drum
Dar seara mi-apari în gând, dens ca un fum...
Îți port chipul în privire... te simt in tăcere
Nopțile devin lungi, mă sleiesc de putere
Și în fiecare clipă, și în orice vis
Esti dorul ce-mi aprinde... fiecare vers.
Îmi repet mereu că nu mai vii... ar fi o nebunie!
Că timpul va trece ștergând orice urmă de noi
...dar știu bine că timpul mă minte....
Și o să te mai sper!... chiar de știu că rămân, doar cu ploi.
Încă te mai aștept...deși o fac în zadar
În mine simt umbrele tale, cum răsar...
Și inima începe să îmi bată haotic
Urletul tăcerii e din ce în ce mai nevrotic...
Și te mai aștept o clipă, mai sper o secundă
În suflet se stârnește un ultim fior
Speranța mă trece, luminând ca o undă...
C-ai să revii, în brațele tale, să mă vindec de dor...