Un trecut efervescent

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Să plângi în taină, răstignindu-ți firea,

Să adormi cu gândul că nu ești de-ajuns,

Să simți în tine pietrele durerii,

Și totuși să continui să asculți.

Să asculți până și vântul în surdină,

Și marea cu al ei dulce plâns suav,

Și pomii cei cu lacrimi de rășină,

Și totuși să continui să te cauți.

În miezul nopții 

Sufletul îmi plânge 

Chemarea morții 

Încet și sigur din urmă m-ajunge 

La fel ca hoții

Mi-ai luat tot și inima-mi plânge

Ți-ai înfipt colții

Sufletul din mine încet se scurge 

Mi-am pierdut speranța 

Încet mi-am distrus viața 

Brusc se lasă ceața 

Aștept să vină dimineața 

Poate la răsărit îmi recapăt speranța...

Poate îmi reconstruiesc viața 

Poate la răsărit totul o să fie bine 

Poate la răsărit o să te-ntorci la mine 

Sau poate răsăritul este doar un alt apus

Ș-am degeaba speranțe acolo unde nu-s

Poate că n-am dreptul să te privesc

Poate că n-am dreptul să te iubesc 

Poate că n-am dreptul să trăiesc

Dar am toate drepturile să-nebunesc...

Dimineața începe

cu un ecran care știe deja

ce vis n-am terminat.

Lumina albastră mă învață

cum să deschid ochii

fără să mă privesc.

Omul a fost cândva

o întrebare simplă:

Cine sunt?

Acum e un formular

cu câmpuri obligatorii

și opțiuni luminate.

Ne mișcăm prin oraș

ca printr-o aplicație prost optimizată:

reclame în loc de cer,

zgomot în loc de liniște,

pași grăbăți sincronizați

cu semafoarele.

Tehnologia nu doarme.

Ea numără, compară, prezice.

Știe ce-mi place

înainte să-mi placă,

știe ce voi evita înainte să aleg.

Eu încă încerc

să-mi amintesc

cum arată plictiseala,

acea libertate ciudată

în care nu se întâmplă nimic

și totuși se naște ceva.

Relațiile se încarcă lent.

Unii oameni sunt șterși

fără avertisment,

alții rămân ca fișiere corupte

într-un folder numit „poate”.

Ne spunem „sunt bine”

prin semne verzi,

deși în interior

buffering-ul nu se mai termină.

Omul își măsoară valoarea în reacții,

în cifre care urcă și coboară

ca niște emoții artificiale.

Și  totuși, uneori,

într-o pauză neprogramată,

când bateria scade și semnalul dispare,

se întâmplă ceva straniu:

respirația devine reală,

gândurile nu mai sunt grăbite,

iar tăcerea nu mai cere nimic.

Poate viitorul nu e mai rapid,

nu e mai inteligent,

mai conectat.

Poate viitorul e momentul

în care omul își amintește

că nu trebuie

să fie optimizat ca să existe.

Și închid ecranul nu ca să fugă

ci ca să rămână.

Acum la miezul nopţii,

Când clopotele bat.

Domnul Isus Hristos,

El singur a înviat.

Şi a înviat din morţi,

EL pentru omenire.

EL a înviat se ştie,

Ca să ne dea de ştire.

Că a venit acum,

Din nou e pe pământ.

EL e domnul Isus,

E domnul cel răpus.

De romani şi evrei,

Pe muntele Golgota.

Pe cruce îi pus se ştie,

Să moară în agonie.

La mâini şi la picioare,

Piroaie i-au bătut.

Pe cap i-au pus cunună,

De sârmă şi de rug !

Prezentul azi, mi-e o luptă pentru supraviețuire 

Când trecutul vrea doar să mă bântuie 

Totul pare o lume gri....trecătoare

Dar țin fruntea sus... vreau să vindec tot ce mai doare!

Să fiu din nou cum eram, o pată de culoare, de viață 

Să-mi dau și mie, nu doar celor din jur, zâmbete pe față 

În toată lumea de azi, ce se vrea tot mai tristă 

Vreau să fiu cea care speră, că iertarea și iubirea există!

Să uit de lacrimile amare strânse în batistă 

Așteptând zadarnic de la tine un "iartă-mă!"...un semn,

C-o să-ntelegi într-o zi că te respiră un suflet

Ce cu tăcerea, l-ai făcut de respect, să fie nedemn.

Să șterg vreo urmă de regret și orice tristă amintire, de la tine,

Să pot privi din nou cu soare, în viitor

Să înec în zâmbete durerea despărțirii 

În lumea asta tristă, gri..să trăiesc din nou, o viață în culori!

Și de va fi trecutul să-ncerce să m-apese

Cu-al despărțirii noastre peisaj decolorat

Am să-i interzic sufletului să îi mai pese

Nimic nu are să se schimbe și tot ce a putut, deja... a dat!

În pustiul fără de sfârșit,sufletul îmi rătăcește,
Printr-un ocean prea plin de întunecime
Și pare că acuș în capăt lumină strălucește,
Dar prin valuri de iluzii cad în adâncime.

Nu pot și nici să strig sau să cer un ajutor,
Căci totul în urmă începe să dispară,
Iar eu privesc doar cum e totul trecător
Și că de-ar încerca ceva să se repară

N-ar fi deloc și chiar nicidecum așa ușor.
Am eșuat,dar tot mai fac pașii înceți,
În încercări,ce sigur nu rămâi învingător,
Oricât de multe ai avea tu vieți.

Uitând de atâta deșert și pași în umbră,
În adâncuri de suflet lumină tresare
Și orice teamă treptat începe să dispară,
Un licăr minuscul de speranță apare.

Deja nu mai pare totul atât de înfiorător,
Deși la început era chiar foarte dificil,
Să regăsesc pierdutul spirit învingător,
Depășind,acest labirint extrem de facil.

În adâncul inimii mă descopăr pe mine,
O forță deosebită iată se renaște
Din ruine lumina către gândire vine
Și simt cum noaptea liniștit slăbește,

Mă lasă să descopăr puterea ce dețin,
Să lupt pentru libertate și încredere,
Reîntorc armonia și încerc s-o mențin,
Cu orice suflare,cu orice închipuire.

Pe cărările nezărite a propriului destin
Speranța mă îndeamnă să nu cedez,
Să nu las scopuri fără să le termin
Și în dificultăți adesea să mai acționez.