Poems in the same category
Gol în suflet
Scuzele-s acceptate,
Încrederea-i pierdută.
Vei merge mai departe
Fiind tot mai încrezută!
Să nu crezi că-ncă visezi
În oglindă când privești,
Mai presus de cum te vezi
Ești pe Terra cât trăiești.
Orice-ar fi - zâmbește,
Atunci restul vor vedea,
Câtă forță dăinuiește
În ceea ce se pierdea...
Nu toată lumea spune
Direct ceea ce simte,
Iar atunci când spune
Nu toată lumea simte...
A folosi acea monedă
Care rău te-ar fi tratat
E puterea ce-o posedă
Așteptatul gol ratat.
A fi un om mai diferit
Nu însemnă mai ciudat,
Înseamnă a fi smerit
Aidoma unui soldat...
Visul nu e un obstacol,
Folosește-l cu mândrie,
Transformă-l în oracol
Nu doar simplă teorie
21.11.24
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Patimi
Visul îmi doarme pe-o noptieră,
Sub lumina pală a galbenei luni,
În ochiul meu trist rîde-o himeră,
Și-mi cară în creier negre furtuni,
Grijile mele dorm printre rafturi,
Le-am lăsat să mai pască prin cărți,
Moartea cioplește calmă sub paturi,
Un sicriu folosind întuneric și dălți.
Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,
Amurgu-mi bocește și el pe obraz,
Și văd în trecut răstignirea lui Crist,
Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.
Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,
Focul din sobă durerea îmi cântă,
Vin stelele stinse însetat să se adape,
Din vise și griji, și din lacrima sfântă.
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Cândva în sat!
E seară iar în satul meu natal,
Și umbra e din ce în ce mai lungă,
Iar soarele se duce după deal,
Să-apună, ca mâine să-neajungă
Pe drum trec istoviți țaranii,
Venind pe jos de pe ogoare,
Ei sub căciuli își ascund anii,
Și fețele ridate, arse de soare
În fața lor agale merg vitele,
Sătule, târându-și greu ugerele,
La muls ele vor umple donițele,
La schimb primindu-și tainurile
La porți pe bănci stau babele,
Cu mâna-n vânt semne făcând,
Chemându-și către curte vitele,
Ce se găsesc amestecate-n cârd
Pe ulițe copiii joacă-o miuță,
Cu-o minge din cârpe cusută,
Din când în când câte-o căruță,
Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță
E ora când în sat se simt mirosuri,
Venite din casa gospodinelor,
Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,
Ce vor fi servite cu drag la cină soților
Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,
Rostită de cei ce au ajuns acasă,
Ei mulțumesc și fac o plecăciune,
Și rând pe rând se pun la masă
Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,
Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,
Dacă la școala noi lecția-am știut,
Și cum el ne-ndemna să învățăm carte
Din sat la studii, departe am plecat,
Armata am făcut-o sub tricolor,
Prin școli m-am pregătit și educat,
Iar în armată am învățat, cuvântul dor
Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'
Pe drum nu-i recunosc pe tineri,
Necunoscut am devenit în sat,
Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!
Gol în suflet
Scuzele-s acceptate,
Încrederea-i pierdută.
Vei merge mai departe
Fiind tot mai încrezută!
Să nu crezi că-ncă visezi
În oglindă când privești,
Mai presus de cum te vezi
Ești pe Terra cât trăiești.
Orice-ar fi - zâmbește,
Atunci restul vor vedea,
Câtă forță dăinuiește
În ceea ce se pierdea...
Nu toată lumea spune
Direct ceea ce simte,
Iar atunci când spune
Nu toată lumea simte...
A folosi acea monedă
Care rău te-ar fi tratat
E puterea ce-o posedă
Așteptatul gol ratat.
A fi un om mai diferit
Nu însemnă mai ciudat,
Înseamnă a fi smerit
Aidoma unui soldat...
Visul nu e un obstacol,
Folosește-l cu mândrie,
Transformă-l în oracol
Nu doar simplă teorie
21.11.24
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Patimi
Visul îmi doarme pe-o noptieră,
Sub lumina pală a galbenei luni,
În ochiul meu trist rîde-o himeră,
Și-mi cară în creier negre furtuni,
Grijile mele dorm printre rafturi,
Le-am lăsat să mai pască prin cărți,
Moartea cioplește calmă sub paturi,
Un sicriu folosind întuneric și dălți.
Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,
Amurgu-mi bocește și el pe obraz,
Și văd în trecut răstignirea lui Crist,
Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.
Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,
Focul din sobă durerea îmi cântă,
Vin stelele stinse însetat să se adape,
Din vise și griji, și din lacrima sfântă.
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Cândva în sat!
E seară iar în satul meu natal,
Și umbra e din ce în ce mai lungă,
Iar soarele se duce după deal,
Să-apună, ca mâine să-neajungă
Pe drum trec istoviți țaranii,
Venind pe jos de pe ogoare,
Ei sub căciuli își ascund anii,
Și fețele ridate, arse de soare
În fața lor agale merg vitele,
Sătule, târându-și greu ugerele,
La muls ele vor umple donițele,
La schimb primindu-și tainurile
La porți pe bănci stau babele,
Cu mâna-n vânt semne făcând,
Chemându-și către curte vitele,
Ce se găsesc amestecate-n cârd
Pe ulițe copiii joacă-o miuță,
Cu-o minge din cârpe cusută,
Din când în când câte-o căruță,
Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță
E ora când în sat se simt mirosuri,
Venite din casa gospodinelor,
Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,
Ce vor fi servite cu drag la cină soților
Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,
Rostită de cei ce au ajuns acasă,
Ei mulțumesc și fac o plecăciune,
Și rând pe rând se pun la masă
Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,
Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,
Dacă la școala noi lecția-am știut,
Și cum el ne-ndemna să învățăm carte
Din sat la studii, departe am plecat,
Armata am făcut-o sub tricolor,
Prin școli m-am pregătit și educat,
Iar în armată am învățat, cuvântul dor
Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'
Pe drum nu-i recunosc pe tineri,
Necunoscut am devenit în sat,
Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!
Other poems by the author
Evolutie - Doua faze
Sunt in viata doua faze,
Ce se oglindesc mereu,
In miscari, gesturi si fraze
Si-ti formeaza propriu’ EU.
Prima faza de negare,
Te tine multi ani captiv
Si tot negi cu-nversunare
Ca esti prost, prost efectiv.
Si ramai asa blocat,
Pana ce in cap apare
Ceva nou, sofisticat,
Ce se cheama acceptare.
Si-acum c-ai aflat deja
Ca esti prost, chiar prost sadea
Treci la urmatoarea faza
Si-ncepi a semnaliza.
Te crezi important, chiar miezul,
Tu dai sfaturi, reciti Crezul.
Dintr-o data iti permiti
Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.
Le explici cat esti de tare,
Cum si cat esti tu de mare;
Nu accepti nicio secunda
Sa fii iar prostul din umbra.
Pan’ la urma nu conteaza
Cat vrei sa pari de-ntelept,
Absolvind a doua faza,
Acum esti un prost destept.
Trăbdarea
Apare-n gând, și-apoi în faptă,
Și uite cum s-a terminat;
Prietenia e-ncheiată,
Întocmai, iar ai fost trădat.
Speranțe, visuri, împreună,
Clădite-n frică de amar,
Dezlănțuite în furtună,
Bolborosesc până dispar.
Au fost aici și vor mai fi,
Și iar se lasă pradă vieții,
Și-așteaptă până va veni
Triumful nedreptății.
Însă în spate, să nu uiți,
Mereu, tu să-ți privești podoaba,
Și-n dar, măritei tale nunți,
Săpatu-ți singur groapa.
In Vis
Cum stateam, dormind, in vis,
Portile mi s-au deschis,
Si-am ajuns ca prin minune
Unde era alta lume.
Nu erau deloc probleme,
Lipsa ganduri, teoreme;
Eram treaz chiar de dormeam
Si simteam, din nou traiam.
Nici necaz, nici vorba goala,
Nici oftat, nici gust de smoala;
Era totul clar ca apa,
Semana un pic cu soarta.
Dar n-apuc sa-mi bucur gandul,
Cand mi-apare-n zari mormantul;
Doua palme scurt mi-am dat
Sa-mi revin, si-am renviat.
Insa gustul ce-a ramas,
Ma tot scoate din impas,
Si s-ajung din nou la EL,
Inchid ochii, adorm.. uite-L.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Eminescu
Ai trecut cu brio timpul,
Nemuririi mângâiere,
Și-ai lăsat în urmă-ți gândul
Scris în zeci de giuvaiere.
Nici modest, nici îngâmfat,
Ai fost OM în toate cele;
Ai fost ghimpe la Palat
Și Luceafărul din stele.
Ai adus în lume dorul,
Ai făcut-o să viseze,
Însă ți-a lipsit decorul,
Și-au uitat s-aprecieze.
Judecat pentru nimicuri,
Din invidii, inventate,
Le surâzi, senin, de veacuri,
Geniu, din eternitate!
Când vrăjmași și trădători,
Țara vând, fără de frică,
Versul tău le dă fiori,
Iar pe noi ne tot ridică.
Gând scăldat în praf de Cer,
Azi și mâine și-n tot timpul,
Lumii dăruit mister,
Sa fii plans de-ntreg Pământul!
Astăzi este despre tine,
Despre viața ta de chin;
Neuitat, rămâi cu bine...
- Eminescu, Te Iubim!
Evolutie - Doua faze
Sunt in viata doua faze,
Ce se oglindesc mereu,
In miscari, gesturi si fraze
Si-ti formeaza propriu’ EU.
Prima faza de negare,
Te tine multi ani captiv
Si tot negi cu-nversunare
Ca esti prost, prost efectiv.
Si ramai asa blocat,
Pana ce in cap apare
Ceva nou, sofisticat,
Ce se cheama acceptare.
Si-acum c-ai aflat deja
Ca esti prost, chiar prost sadea
Treci la urmatoarea faza
Si-ncepi a semnaliza.
Te crezi important, chiar miezul,
Tu dai sfaturi, reciti Crezul.
Dintr-o data iti permiti
Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.
Le explici cat esti de tare,
Cum si cat esti tu de mare;
Nu accepti nicio secunda
Sa fii iar prostul din umbra.
Pan’ la urma nu conteaza
Cat vrei sa pari de-ntelept,
Absolvind a doua faza,
Acum esti un prost destept.
Trăbdarea
Apare-n gând, și-apoi în faptă,
Și uite cum s-a terminat;
Prietenia e-ncheiată,
Întocmai, iar ai fost trădat.
Speranțe, visuri, împreună,
Clădite-n frică de amar,
Dezlănțuite în furtună,
Bolborosesc până dispar.
Au fost aici și vor mai fi,
Și iar se lasă pradă vieții,
Și-așteaptă până va veni
Triumful nedreptății.
Însă în spate, să nu uiți,
Mereu, tu să-ți privești podoaba,
Și-n dar, măritei tale nunți,
Săpatu-ți singur groapa.
In Vis
Cum stateam, dormind, in vis,
Portile mi s-au deschis,
Si-am ajuns ca prin minune
Unde era alta lume.
Nu erau deloc probleme,
Lipsa ganduri, teoreme;
Eram treaz chiar de dormeam
Si simteam, din nou traiam.
Nici necaz, nici vorba goala,
Nici oftat, nici gust de smoala;
Era totul clar ca apa,
Semana un pic cu soarta.
Dar n-apuc sa-mi bucur gandul,
Cand mi-apare-n zari mormantul;
Doua palme scurt mi-am dat
Sa-mi revin, si-am renviat.
Insa gustul ce-a ramas,
Ma tot scoate din impas,
Si s-ajung din nou la EL,
Inchid ochii, adorm.. uite-L.
DAR
Vremuri tulburi,
Mii și mii,
Fost-au ieri
Până să vii.
Dar odată ce-ai venit,
Toate mi s-au desluṣit;
Am aflat a mea cătare;
Mi-ai fost far intre hotare.
Nu-nteleg și nu-ntelegi,
C-au fost mii de ani întregi,
Când n-aveam nicio speranță,
Toate fară importanta?!
Însă tu ai fost lumină,
Licărirea cea divină;
Sufletului înghețat,
Dor de viață tu i-ai dat.
Ah ce tremur,
Ce cutremur;
Spaime crude,
Năruite...
Eminescu
Ai trecut cu brio timpul,
Nemuririi mângâiere,
Și-ai lăsat în urmă-ți gândul
Scris în zeci de giuvaiere.
Nici modest, nici îngâmfat,
Ai fost OM în toate cele;
Ai fost ghimpe la Palat
Și Luceafărul din stele.
Ai adus în lume dorul,
Ai făcut-o să viseze,
Însă ți-a lipsit decorul,
Și-au uitat s-aprecieze.
Judecat pentru nimicuri,
Din invidii, inventate,
Le surâzi, senin, de veacuri,
Geniu, din eternitate!
Când vrăjmași și trădători,
Țara vând, fără de frică,
Versul tău le dă fiori,
Iar pe noi ne tot ridică.
Gând scăldat în praf de Cer,
Azi și mâine și-n tot timpul,
Lumii dăruit mister,
Sa fii plans de-ntreg Pământul!
Astăzi este despre tine,
Despre viața ta de chin;
Neuitat, rămâi cu bine...
- Eminescu, Te Iubim!