SINAXA TĂCERII

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

Iubirea noastră nu se întâmplă,

ea este -

o stare de veghe a materiei,

un acord vechi între lut și lumină,

în care inima învață

să bată dincolo de carne.

Tu vii ca o întrebare fără margini,

iar privirea ta mută

rearanjează cerul din mine;

în preajma ta, timpul se retrage,

ca o mare care și-a amintit

că infinitul nu are țărm.

ne iubim într-un spațiu fără coordonate,

unde clipele ard încet,

ca tămâia într-un templu părăsit,

iar fiecare fir de lavandă

devine o axă a lumii,

fixând sensul în mijlocul haosului.

Te port în mine

nu ca pe o prezență,

ci ca pe o lege tăcută,

o gravitație blândă

care ține ființa laolaltă

și dă greutate visului.

Sub cerul serilor fără nume,

când existența se subțiază

până la transparență,

îți simt sufletul

ca pe o respirație comună a universului,

o dovadă că nu suntem singuri în materie.

și dacă într-o zi

formele se vor destrăma,

iar memoria va învăța să uite,

va rămâne acest parfum de lavandă

urma invizibilă a unei iubiri 

care a atins ființa

și a numit-o acasă.

Ne trezim într-o lume

care se actualizează constant,

dar noi rămânem uneori

o versiune mai veche a noastră.

Gândurile ni se încarcă greu,

ca paginile cu semnal slab,

și dăm refresh sperând 

că o să doară mai puțin.

Vorbim mult,

dar nu spunem tot,

lăsăm spații goale

unde ar fi trebuit să fim sinceri.

Timpul nu mai curge,

doar se scurge

printre notificări,

deadline-uri și promisiuni.

Și totuși,

între două refresh-uri,

există un moment clar

în care ne amintim

că suntem mai mult

decât ce se vede pe ecran

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Înghit din nou pastile pentru viață,

Îmi pare bine că nu mai vreau pe ață,

Mi-a bagat in surlă o buca' de sârmă,

Imi statea intre coaie, drept ca o râmă,

Nu e vesel cand prostata-i răcită,

Nici n-ai vrea sa ți-o înghită,

Nici n-ai vrea pe una in genunchi,

Nici n-ai vrea bere în rinichi,

Turmentat ocazional de vară,

Ma mândresc ca nu sunt o povară,

Nici gunoi, nici praf, nici nimeni,

Bubu se trezește numai vineri,

Papucii rupti, deatâta mers într-una,

De la vorbă-i obosită gura,

O juma' de inimă, putrezit rămasă 

Poate m-oi indragosti... în altă viață!

Până când iubesc doar spirtul,

Da baut, jumate e ca sfertul,

Incet si încrezut înnebunesc,

Doar asa pot sa ma reunesc,

Putrezesc intens ochii în Tartar,

Si iar arată minus pe cântar,

A mai veni oare vara-n suflet?

Sau doar niște viespi în ștrudel?

Mahmur ma clatin noapte-n zi,

De la vin aiurea, oi putrezi,

Mai cer de la cineva una-n bot,

Căci de azi până maine, nu mai suport.

O raza trecand prin perdea.

Un latrat de caine.

Imi iau cheile si plec,

Ma voi intoarce maine.

In lumea asta necunoscuta,

Alb negru,fara culoare.

Cu fete pe care nu le-am vazut,

Si voci noi dar poate,

Daca as sta cu tine s-ar schimba,

Si ar prinde culoare.

As da jos perdeaua si as lasa razele sa ma imbratiseze,

Si pasarile sa cuibareasca,

In cutia mea toracica.

Si as bea cafea cu soarele,

Vorbind de luna cu un zambet,

Caci stiu ca va apune.

Si o zi noua ma asteapta.

Deci te rog fi acolo cand voi iesi din mine,

Si ma voi simti in viata.

La margine de lac zăresc un pescaruș,

Ce-i muribund,sleit ,tăcut,nefericit!

Plutind,este adus la mal

De soartă, de destin,de Creator!

Oprit ,stau și-l privesc cum se desparte fără glas de noi,

De lumea-n care a trăit plăpând,

Împărtășește soarta tuturor,

Murind ușor, ușor precum un fulg in zbor...

Plec,însă-mi întorc privirea ca să văd,

Cum moare bietul pescăruș...

Și înteleg că viața-i darul ce trebuie trăit....

Îmi amintesc cum pasărea s-a stins,

Plutea, lăsându-și capul să cadă-n față,

Cu ciocul stând în apă a murit!

S-a stins frumosul pescăruș,

Blajin,tăcut exact așa cum a trăit.

(23 iulie 2023-Irepetabila iubire)

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Mai fac, mai scriu, mai spun prostii,
nu sunt de plopi, sau de campii.
Nu am în sînge fir de scriitor,
nu pot să scriu de frumuseţe şi amor.
De moarte ştiu să scriu mai bine,
şi numai moartea’n cap îmi vine.
Doar negru văd ce voi vedeţi  frumos,
si unde voi zburaţi, eu merg pe jos.
Sunt trist mereu şi’mi pare bine,
că bucuria, doar din bucurie’mi vine.