Şalul

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce

Am găsit o filă din cartea vieții, cartea care nu poate fi lăsată pe etajeră, nu poate fi vândută dar, nici  împrumutată…

Viața-i  o carte în care , chiar și când îmi este greu 

În ea zilnic un vers îmi  scrie  ,  rar și o poezie

Dar, nedorit apare și actul dintr-o tragedie

Ce poate fi cândva , o filă pentru un expozeu

Dar niciodată viața nu mi-a fost o parodie…



Cartea vieții nu poate fi uitată pe  etajeră

Fiecare filă  este volantă și  efemeră

Zilnic  în ea se scrie,  din  ce-am iubit ce mai iubesc

Pentru  amurgul când   filele  cărții  le răsfoiesc

Așteptând clipa  eternă în care să mă  odihnesc …

În cartea vieții, în care nu am citit până la sfârșit, încă nu       s-a  scris că :

Sunt visul încolăcit

pe șiraguri de speranțe

Un nomad obosit

pe o dună de neputințe

Himeră pe taftaua nopții

Fără de sfârșit…

Sunt un ecou rătăcit, rătăcit  din care eu, culeg cuvinte…

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează  în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.

Vioara și sunetul își vorbesc

Prin mângâierea de arcuș

Iar coardele uneori șoșotesc

Printre clipe de timp

Despre sunetul viorii

Ce zboară-n largul zării

Pe aripi de pescăruș,

În timp ce trupul ei

Trupul viorii

Rămâne o sirenă la malul mării

Pe nisipul ca o scenă

S-audă vuietul valurilor

Când de maluri se lovesc…

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?

Nu-mi place ce este rău,

Nu e de la Dumnezeu.

De domnul ne-am depărtat ,

Când de el noi am uitat...

Ne amintim de Dumnezeu,

La boală și când e greu..

Iar din bunătatea lui,

Fiindcă suntem fii lui ..

Ne iartă neîncetat,

E un tată adevărat.

Iar prin rugăciunea mea,

Domnul îmi poartă grija.

Darul lui nencetat,

Sfințește cu adevărat .

Ne scapă mereu de rău..

Bun e bunul Dumnezeu.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Ce Aprilie de poveste —
ca și cum timpul, acest regizor invizibil,
ar fi căutat în arhivă pelicula inimii
și i-ar fi dat, dintr-odată, drumul să curgă.

Mă revăd — mică, desculță,
cu genunchii însemnați de țărâna reală a lumii,
nu o imagine retușată în laboratoare de umbre,
ci o copilărie cu gust de iarbă și soare.

Bunica nu cunoștea semnalele de plastic ale lumii,
ea nu avea notificări; ea avea Timp.
Iar mâinile ei —
erau două calendare vii, înscrise în riduri,
care nu uitau niciodată ritualul mângâierii.

Livezile?
Nu erau simple culise, un decor de ocazie.
Erau un întreg univers în expansiune,
alfabetul alb din care învățam
cum se zămislește, tăcut, lumina.

Și astăzi?
Aprilie pășește grăbit pe asfalt,
ca un exilat care și-a rătăcit busola și casa.

Dar eu îl opresc din fuga-i absurdă
și-i șoptesc:
„Îngăduie-mi.
Mai lasă-mi un minut de sfințenie.”

Și el — complice la taina aceasta —
îmi scapă din pălărie o singură floare.

O prind. O păstrez ca pe un sigiliu.
O așez la reverul sufletului.

Și brusc, goana lumii încetează.
Nu mai sînt un călător, ci o destinație.
Sunt.
Și acest „a fi” îmi este de ajuns.