tămâioase cu poetul Ghiorghios Seferis/11

profeții Ioan și Iezechiel

netulburați

dulce ca mierea le era

gura

șarpele

inteligent viclean

înșelând iluzionând

a fost aruncat pe pământ-

simbolizând unirea teluricului cu cerul

prima viețuitoare a universului

uroborus

și-n noaptea liliachie

a ninsorilor primăvăratice,

sub galopul inorogilor,

o revărsare de cascade

tulbură somnul bobocilor.

apoi

“un tril de păsări sidefate

plutește lin, ca o chemare,

peste păduri încremenite

de vraja veche-a unei zâne

ce-și cântă dorul pe-nserat.”

"Să fie vocea 

prieteniilor defuncți 

sau gramofonul?"

Răscolind tainele seducției 

anii- și pierd conturul

în undele valsului..

muțenia-

unei foi albe de hârtie,

 poate trezi  din adâncuri

lumini nebănuite

de iubire.

muțenia

unei foi imaculate

inspăimântă

stăpânul.

la amurg

nori albi plutesc

în tăcere peste valuri-

imparțiale corăbiile

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

Gândesc, gândesc și iar gândesc.

Gândurile nu mă lasă

Mă zgârie și nu mi dau pace

Ca o pisică caraghioasă

Vreau să plec de lângă ele,

Dar gândurile sunt surorile mele

Se țin scai de mintea mea

Ca să nu pățesc ceva

Gândurile negre am des

Dar ce să fac?

Ele chiar mă plac

Fără ele nu am ce face

Și le vreau pe toate

Adio gândurile mele dragi

Vă port în gând și vă doresc

Să gândiți la fel de mult

Și la anul care vine

Să fiți la fel de senine!

Începi să te desprinzi 

Dar te întorci de unde ai plecat 

Vorbești, asculți, privești 

La fel cum o făceai în trecut 

Curioasă de ce urmează 

Dacă un "bună" poate deveni iar "acasă"

Și te desprinzi de ceea ce numești tu viață

Te desprinzi de trecut și ai vrea sa îți placă 

Dar nu îți place niciodată 

E un chin să vorbiți 

Când nimic nu se mai leagă 

Când sunteți doar niște străini cu amintiri 

De ce mai asculți și vorbești când știi că te doare?

Că tot ce-a fost al tău, acum e doar o inspirație 

De ce vrei să-i spui și acum ce te doare?

Când știi că mai mult ți-ar pune sare 

De ce nu uiți ce a fost și nu mergi mai departe?

Rămâi blocată în trecut..și trecutul doare

De ce speri că poate reveni la viață?

Ce a fost cândva al tău

                 .........

Speranța moare ultima

Dar știu ca-n mine 

Există monologul ăsta ce-mi amintește de ruine 

Nu mai am nici iad nici rai 

Am doar o amintire 

Și o urmă de speranță 

Că tot ce-a însemnat cândva acasă 

O să reapară

Și știu că sună a copilărie când vorbesc cu mine

Dar așa e singura modalitate 

Ce-mi amintește să merg in continuare 

Să-mi fie dor și să mă doară 

Dar să nu mă întorc,la tot ce-a fost "acasă"

.... scrisă nu din nostalgie, ci din pură libertate interioară.

.... cronica unei cenuși reci, un punct final pus de o mână care nu mai caută răspunsuri, ci doar desenează tăceri.

Dincolo de aceste rânduri nu există nicio poartă deschisă, ci doar mândria unui suflet care a învățat să își poarte singur lumina.

Vreau să le mulțumesc din suflet celor care au lăsat mesaje la vechile mele poezii în tot acest timp. Gândurile voastre sunt de-a dreptul uimitoare și au însemnat enorm pentru mine. Vă mulțumesc tuturor că ați fost❤️.

Din scrumul din pahar

Am îngropat iluzii sub pașii grei de plumb,

În lumea de cenușă ce n-a vrut să ne-asculte,

Iar fiece cuvânt s-a stins, pierdut și mut,

Lăsând pe trupul nopții doar cicatrici... mai multe.

Înainte de a păși pe drumul fără întors,

Când vorbele erau doar umbre pe perete,

Am încercat să strâng ce timpul a distrus,

Dar am rămas pierdută în gânduri și secrete.

O liniște greoaie pe suflet s-a lăsat,

Ca un ecou târziu din vremuri de demult 

Și am uitat de tot ce-am fost și ce-am visat,

Lăsând în urma mea doar zgomot de tumult.

Sub osul stern am plumb, cartușe, praf de pușcă

În sânge am mercur, din ochi se scurge rouă

Și mintea mi-e închisă, captivă într-o cușcă

Ce ruginește-ncet, căci cu regrete plouă.

Eu nu știu ce-ai crezut, ți-am explicat prea des

Că nu am așteptări, răbdarea mi-i redusă,

Dar tu mi-ai demonstrat că nu ai înțeles.

Repet, nu poți distruge o inimă distrusă.

Și-acum privesc tăcuta cum totul e un scrum,

O amintire rece în unghere-ndepărtate,

Nu mai avem scrisori și niciun semn pe drum,

Rămân doar pași pierduți și vorbe renegate.

Se lasă noaptea lent peste trecutul ars,

Iar timpul cerne praf pe tot ce am sperat,

Din tot ce am trăit, nimic n-a mai rămas,

Doar un sfârșit tăcut și-un suflet resemnat.

Cu fruntea sus pășesc prin resturi de trecut,

M-am reclădit frumos, din propria-mi cenușă,

Mândru renăscută , din tot ce am pierdut,

Amintirilor din piept le pun definitiv o ușă.

O mare de cenușă s-a așternut pe gânduri,

Iar timpul se destramă în reci și stranii rânduri,

Pășesc pe punți de umbră, cu pași furați de vânt,

Un rătăcit de-a pururi între cer și pământ.

Lumina e o sferă ce s-a topit în smoală,

Iar viața-i doar o mască, o amăgire goală,

Nu-mi mai aparțin ochii, nici chipul din oglindă,

Nici brațele întinse ce vor să te cuprindă.

Sunt doar un ecou steril în noaptea care vine,

O amintire ștearsă din cărțile cu tine,

Un rătăcit pe maluri de râu fără de apă,

Pe care nicio moarte nu poate să-l pețească.

Mă strigă vechi fantome cu glasuri ruginite,

Trăgându-mă în hăul visărilor pierdute,

Sunt liber de durere, de carne și păcat,

O umbră printre umbre, un suflet înghețat.

Sub marea boltă neagră, sub ultima eclipsă,

Nu mai există teamă, nici gol și nici vreo lipsă,

S-a stins și ultima scânteie din omul ce-am fost ieri,

Sunt doar o noapte lungă, lipsită de învieri.

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.