Psalmi - LII - Gânduri sugrumate

Te-am chemat, Doamne,

și nu ai răspuns în graba mea.

Am strigat către cer

și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.

Am urlat cu buzele sângerânde,

și nimeni nu m-a auzit.

Mi-am întins mâna în întuneric

și doar tăcerea mi-a răspuns.

Dar n-am plecat.

Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,

cu sufletul aprins de dor,

ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.

Timpul a trecut,

dar nu mi-am pierdut credința,

ci am învățat că Tu vii

nu când inima vrea,

ci când inima e pregătită.

Mi-ai vorbit într-un gând,

mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,

și Te-am simțit mai viu

decât în mii de cuvinte rostite.

Doamne,

nu-mi da răspunsuri grabnice,

ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,

și o clipă din veșnicia Ta —

și o liniște care să mă odihnească

în Tine.

Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,

nu e lumea,

nici diavolul,

ci inima mea neîmblânzită.

M-am luptat cu alții,

dar de mine am fugit.

M-am ascuns în vorbe sfinte

ca să nu-mi aud glasul stricat.

Mi-am zidit cetăți din justificări,

am înălțat turnuri din dorințe

și-am numit păcatul — slăbiciune,

ca să nu doară mustrarea.

Dar Tu, Doamne,

Tu ai venit cu blândețe,

și cuvântul Tău — sabie —

mi-a despărțit carnea de minciună.

Cucerirea de sine nu e glorie,

e jertfă.

Nu sunt aplauze,

e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”

E renunțare la mine

ca Tu să fii în locul meu.

Doamne, ia-mi tronul inimii!

Dă-mi lanțuri sfinte,

ca să nu mai fiu robul meu.

Fă-mă să mă birui în Tine,

nu prin voință,

ci prin har!

Iar dacă vreodată mă înalț în mine,

doboară-mă cu milă.

Să fiu zdrobit, dar viu.

Înfrânt, dar salvat.

Doamne,

adu-mă în Focul Rugului Tău,

unde nu se arde trupul, ci păcatul,

nu se mistuie omul, ci umbra din el.

Fă din mine o flacără curată

care nu mai tremură la vânt,

ci arde liniștit

în voia Ta.

În Tine, focul nu arde ca mânia,

ci ca iubirea care purifică.

E o lumină care topește frica,

o atingere care arde doar ce nu e sfânt.

Am venit murdar, Doamne,

cu sufletul pătat de îndoieli,

dar în Focul Rugului Tău

nu rămâne decât ceea ce e veșnic.

Nu mă lăsa la margine.

Scufundă-mă în Tine

până când nu voi mai avea gând,

decât gândul Tău,

voință decât voia Ta,

dorință, decât dorința Ta.

Focul Tău nu ucide.

El face din oasele moarte,

stâlpi de lumină.

Focul Rugului Tău e mântuire,

nu sfârșit.

Lasă-mă să ard, Doamne,

până când voi deveni lumină în Lumină,

fără întuneric în mine,

fără moloz, fără zgură,

numai duh curățit,

gata de Tine.

Este amurg acum, Doamne,

și totuși nu este întuneric.

Este acea jumătate de lumină

care nu vrea să plece,

dar nici nu vrea să rămână.

Și mă aflu între două lumi:

una care mă cheamă să plec,

și alta care mă cheamă să mă întorc.

Aș vrea să rămân,

dar nu mai știu unde.

Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,

de iluzii care au murit tăcut,

și acum în amurgul Tău

nu mai cer răspunsuri,

ci liniște.

Sufletul meu se așează în întuneric

ca într-un leagăn de dorințe împlinite.

Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,

ci cu o adâncire în sine,

ca o apă care se retrage

pentru a face loc unui nou răsărit.

În amurgul mântuirii,

nu mai caut drumuri,

nu mai caut mângâieri sau voci.

Doar tăcerea Ta

care mă îmbrățișează

înainte de a cunoaște lumina.

Știu că nu voi înțelege

până nu voi trăi mântuirea,

nu ca un țel de atins,

ci ca o întâlnire cu adevărul,

în amurgul în care Tu

mă înveți să mă odihnesc,

înainte de zorii veșnici.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Doamne, pustiul mă strânge,

și inima mea bate-n goluri de piatră.

Rugăciunea mi-e spini, nu cuvinte,

și setea nu curge, ci arde.

Unde ți-ai ascuns picătura de har?

Căci strig și nu-mi răspunzi —

nu ca un refuz,

ci ca un cer mut,

ca un pământ crăpat de uitare.

M-ai lăsat să mă scutur de mine,

să-mi văd goliciunea dinăuntru,

să plâng cu gura uscată

și să nu mai cer,

ci să te caut.

Și-acum, în tăcerea cea grea,

îți simt suflarea —

nu în ploaie,

ci în așteptarea ploii.

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

High School

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Pedantic teachers

And hardcore exams…

You still make shiver

High school, a graveyard

Of my youth, a sham!

High school, a graveyard

With endless aisles

I’m not me today,

And my brain cries—

Don’t care either way—

High school, a graveyard

With endless aisles

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

You spit me out

Not giving a damn,

Blasé and burnt-out.

High school, a graveyard

Of my youth—a sham!

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Ca şi soarele de sus,

Viaţa noastră-n zori răsare

Şi prin lume călătoare,

Seara ajunge la apus.

Precum floarea efemeră

Crede că mereu trăieşte,

La fel omu' împărtăşeşte

Din naiva ei himeră.

Doar cu Domnul facem faţă

Firii trecătoare a lumii,

Când în cer sub luciu' lunii

Ne dă veşnica viaţă.

Amintiri din gând,

Sunt baloane de trecut,

Stau una câte una-n rând,

Stând și numărând secunde.