Măsura trecerii

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.

Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.

Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.

Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”

Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?

Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.

Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.

Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.

Și ne mințim.

Zilnic.
Elegant.
Convingător.

Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.

Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.

Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.

Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.

Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:

există un adevăr.

Mic.
Fragil.
Incomod.

Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.

Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.

Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Ce criză mondială?
Serios — care?
Cea din ecrane, cu cifrele-n dinți,
sau cea care urcă, mută, prin haine,
când stai singur în cameră
și te miri că nu te mai doare nimic?

Nu e despre bani.
Banii fac acrobații în conturi,
vin, pleacă, se pierd,
un spectacol de umbre cu cifre.
E despre golul acela
care nu are IBAN.

Am devenit experți în supraviețuire
și am rămas ucenici la trăit.

Scroll. Like. Next.
Repeat.
Metronomul acesta ne macină zilele,
ne consumăm în miniaturi de sens,
în dialoguri de-o silabă
și apropieri cu termen de garanție.

Ne e frică să simțim
fără martori, fără ecrane,
fără confirmarea unui „share” virtual.
Dacă nu am postat,
oare am fost cu adevărat acolo?

Și totuși —
din când în când —
cineva frânge ritmul.
Își ridică privirea din flux,
respiră adânc, ca după un înec,
și își amintește, brusc,
că a fost, cândva, viu.

Aceasta e revoluția reală:
nu una strigată prin piețe,
nu una virală, cu mii de afișări,
ci una tăcută, sub piele.
O insurecție a interiorului.

Să simți din nou.
Să-ți pese.
Să rămâi în loc.

Fiindcă, poate,
criza nu e un zid —
ci crăpătura prin care începem
să vedem lumina,
altfel.

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Amintiri din copilărie

Fiind cândva copil la sat,
Am cutreierat ulițele în lung și-n lat,
O viață zbuciumată de copilă,
Urcând și coborând a Măgurii Movilă...
Am fost și la prășit și la săpat,
La sfeclǎ, papușoi, la răsărită la furat,
La ferma unde mama mea trudea,
De zori și până noaptea se lăsa-
Acolo unde după ce ea a plecat,
Câinele în fiecare om să o găsească a încercat
Iar uneori dormeam în vie
Și tot cățelul ne ținea companie,
Iar alteori sub cireșul înverzit
Ah, ce multe sunt de povestit!!
A fost o vreme când ne trezeam cu noaptea-n cap,
Să mergem la tutun, la cules, la legat,
O zi întreagă petreceam muncind,
Iar seara ne prindea la poartă jucând,
Am fost la strâns pleavă și paie,
Apoi le căram la dos în căsoaie.
Duminica deseori la nuci mergeam,
Cu mama împreună le strângeam.
Cu bicicleta plecam la strâns buruian,
De la fântână apă cu căldările căram-
În una era apa bună de spălat,
În alta era apa bună de udat,
Din alta luam apă de băut
Și uite că așa copii am crescut.
Poate că atunci, tare demult,
De lucru în sat, era foarte mult
Iar noi nu ne dădeam seama,
Ce fericiți eram ajutând-o mama.
De unele clipe și acum ne amintim cu dor
Păcat, că astăzi tot mai multe sate ale copilăriei noastre mor...

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

ea mi-a spus

mă duc să mă spăl pe dinți,
scrie-mi ceva până termin

pasta de dinți,
magică, mentolată, face minuni
ea stă într-un tub colorat
și printr-un capac economic
se așază pe periuța de dinți

nouă, curent, ne place pasta colgate
ea este albă și parfumată
face o spumă bogată
care lasă dinții strălucitori

aș vrea să fiu o pastă de dinți
și-n fiecare dimineață
înainte de orice, aș vrea
să stau întins pe periuța ta

Se rasfoieste carte in

caututare de solutii,

Apare cununa in curte bisericeasca!

Pe viitor suntem martori la

a dragostei marturii,

Domnisoara se retrage din

povestea cea craiasca.

Tanar flacau vine pentru 

a recolta puterea,

Hotarat e sa calce peste

mister de luna plina,

Se intreaba care e a vulpei soarta?

Royal intuneca stele,

in reflexie se alina.

Official e mandru si cu

daruri magice in gand,

Lasa deoparte mesaje de 

familie,personale.

Scapa dâns de lanturi,hotarat

iese din rand!

Binecuvantat sa fie a nost' pamant!

Moartea e in al intunericului paradis,

Nu e dispusa sa joace in pereche.

Domn cu inima neagra

si floarea-i de vis,

O adauga la casa pe

cea care e veche.

Clipă risipită 

O singură pepită

Doi vânători de amintiri

Prea multe simțiri

Alarma trezește

Realitatea izbește

Lopată de pietriș

Aruncată pieziș

Memoria joacă feste

Căutătorul găsește

Comoara pierduta

O singura pepită

în cufăr

Sufăr

Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.