Vinovată vină

Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,

De unde aş putea să ştiu,

Nu ne-am văzut de-atâta timp

De-atunci s-a tot scurs nisip...

Fie-vă milă de inima mea,

Ea când aude de el încă vibrează,

Întrebaţi-mă mai bine de altceva,

De orice, dar nu de durerea mea.

Întrebaţi-mă de timpul de afară

De cum mă simt, de orice,

Despre mama să vorbim niţel

Numai nu mă întrebaţi de el.

Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,

Recunoscătoare am să vă fiu!

Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic

Lăsaţi-mă să mă ridic.

Să îmi revin, e încă greu...

Nu mă întrebaţi ce face el

Întrebaţi-mă despre orice

Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!

Aș da timpul înapoi să fim amândoi,

Nu ai idee cât sufăr că te-am lăsat să pleci din viața mea,

Câte lacrimi am vărsat în fiecare noapte,

Sperând că te vei întoarce la mine fără întrebări și mă vei îmbrățișa.

Am nevoie de tine mai mult ca oricând,

Pentru că doar tu mă făceai fericită,

Și iubesc tot la tine să ții minte asta,

Chiar dacă nu pot să îți spun in față,

Ci doar în scris când îmi exprim sentimentele.

Până și inima plânge de dor,

Și te caută neîncetat,

Că pe tine nu te pot avea,

Doar in vise te mai pot vedea,

Și sărutul real să mă trezească ca dintr-un basm.

Într-un trecut de demult, doi îndrăgostiți,

Împreună într-o poveste de iubire s-au ivit.

Un băiat și o fată, suflete unite-n dorinți,

Semanand in gradina lor, cate-un dor nemaipomenit.

Au crescut împreună, ca florile din soarele bland,

Cu razele de dragoste îmbrățișându-i tandru, în gând.

În ochii lor strălucea o stea înserată,

Iar drumul lor alături era o cale împărțită.

Înflorind iubirea, au sădit în fiecare colț,

Flori delicate, în culori de rouă și de stele,

Dar destinul crud a întors roata vieții,

De cand ea a decis un alt drum.

Acum drumul lor, cândva plin de flori înflorite,

E gol și pustiu, întristând privirile triste.

Acolo unde iubirea lor creștea și înflora,

Sunt doar petale ofilite, semnul despărțirii amare.

Florile lor, odată vii și pline de culoare,

Astăzi sunt martore ale durerii și-a uitării amare.

Lacrimile despartirii au udat pământul uscat,

Iar florile lor s-au înclinat, obosite și-ntristate.

Petalele căzute, semn al iubirii pierdute,

Sunt acum amintiri, cu tristețe reproduse.

În sufletul băiatului, o durere adâncă zace,

Căci iubirea lor s-a risipit, într-o clipă, în noapte.

Dar chiar și în tăcere, în acest întuneric greu,

Iubirea lor rămâne vie, în amintirea lor mereu.

Drumul lor pustiu, cu flori ofilite în urmă,

E simbolul tristeții, al unei iubiri ce-a pierdut o lupta.

Astfel, în această poezie tristă și plină de nostalgie,

Se adună suferința și amărăciunea din inimie.

Culoarea ta preferată era roșu, 

Buzele mele pentru tine erau roși 

Îți făceam obraji roși, 

Te iubeam...

Culoarea ta preferată este roșu 

Buzele mele din cauza ta sunt roși 

Obrajii mei sunt roșii, și ochii la fel. 

Te iubesc...

Tu ai spus

Sa ne masuram

Sa ne asezam

Spate-n spate

Am masurat si am vazut asa 

Statura ta

Aproape firava

Mult peste cit pot eu cara

Darnicia ta

Coplesitor nevazuta

Atit de mare-i recunostinta

Glasul tau

Chiar soptit

Mai sonor si raspicat decit al meu

Visele tale

Colorate tacut

Asa adinc coborite-n amintire

Ochii tai albastri

Desi tristi

Infinit mai frumosi decit ai mei

Dar iubirea ta

Altfel adinca

N-o poate-ntrece pe a mea

E mult prea frig la tine

Și nici n-am unde să m-așez,

Mi-e sufletul plin de tristețe

Și leac nu am să mi-l tratez

Am încercat căldură să-ți aduc

Și inima ta rece s-o dezgheț,

Dar n-am putut la tine să ajung

Că m-ai tratat cu mult dispreț

Sunt lângă tine, atât de-aproape

Pot să te-ating, dar nu-ndrăznesc

Ești lângă mine, dar prea departe

Refuzi să mă auzi când îți vorbesc

Nu știu de unde a venit răceala

Când intre noi era multă iubire,

Sau poate doar m-am înșelat pe mine

Și totul pân'acum a fost doar amăgire

Chiar dacă-mi este greu voi încerca

Să-ți cuceresc din nou cumva inima,

Iar dacă îmi vei spune..s-a terminat

Voi înțelege și-n timp îmi voi usca..lacrima!

Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori

Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă

Unde e inima pictată în culori

Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă

Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?

Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?

Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat

Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă

Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou

Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă

Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor

Topind toți demonii, ferid suflet să ardă

Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori

Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată

Mă luminează suflet tandru până-n zori

Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă

Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori

S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă

Le-am întrebat de știu cărarea către doi

Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”

Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor

Din amintire te hrănești nutrind speranță

Unde e îngerul  ce-antins aripi de zbor

Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă

Am încercat citind prin cărți s-arunc iubirea

Și-am reținut că de-i respinsă, e stricată

Iar despre suflet e cuvânt, dar nu există

Simțirea-i tulbure, să fie condamnată

Iubind corect printr-o formulă, matematic

Echilibrat să studiezi întâi valența

Dacă e liber electronul singuratic

De-i ocupat, nu e chimie, n-ai licența

Apoi e clar, să studiem și ADN-ul

El are X, ea are Y, nu se poate

Să calculăm pân’ la absurd strigând coleric

Drobul de sare o să cadă, ce ne facem?

Mă-ntreabă sufletul formulele iubirii

Ce să-i explic, că se aplică matematic?

Nici nu așteaptă să-i răspund și iute spune

Nu sunt robot, dacă te doare stoarce lacrimi

Oare e bine să lăsam oameni să plângă?

Poate fi simțul calculat prin matematici?

Oare iubirea te întrebă când să vină?

Să îi uităm pe-ndrăgostiții  singuratici

O lume tristă ce privește prea departe

Superficial aruncă ochiul gol prin tine

Mai bine fuge și te lasă-n gări uitate

Să te descurci singur cu sufletul din tine

Nu poate dragostea să fie calculată

Te arde inima dar nu renunți la suflet

Singuri iubind o să vărsăm sincere lacrimi

N-am reușit nepăsători roboți s-ajungem

Sunt întrebat de întrebări unde-i răspuns

Știu doar că sufletu-i răpus de o-ntrebare

Poate mai știi, eu nu mai știu unde-a ajuns

Pare că-i pus fără răspuns într-o uitare

Ce să mai fiu golit de suflet, parcă nu-s

Ce să mai știu când nu mai știi, și asta doare

Bătând în gol inima-mi spune că m-am dus

Fără de noi rămân o biată întrebare

Ce să mai caut întrebându-mă răspuns

Ce să mai uit abandonat în alungare

Ce să mai las când toate armele-am depus

Ce să mai ‚da’ când ‚nu’ e pus în acuzare

Ce să întreb dacă nu-mi vindecă răspuns

Ce să mai spun dacă n-aude întrebare

Ce să mai cad lipit de jos, totu-i mai sus

Ce să mai zbor când mă târăsc la întâmplare

Ce să mai azi dacă nu ieri sau în curând

Ce să mai eu dacă-mi lași tu o așteptare

Ce să mai nopți dacă nici zile și nicicând

Cine sunt eu când nu ești tu e condamnare

Vântul pierdut a stat demult, abia adie

Aripi atârnă la pământ de-o veșnicie

Se mișc-o frunză tremurând, apoi omie

Îmi iau avânt stârnit de vânt, ce nebunie

De zbor uitând caut în gând prin amintire

Sângele fierbe alergând ca-ntr-o beție

Aripi întind să prindă vânt, speranța-nvie

Plutind pe-o frunză, evadând, s-ating iubire

Aleargă sufletul flămând, gonind spre tine

Zborul spre stea e doar un gând, norul mă ține

Prin ceață drumul căutând mă pierd de mine

Frunzele-mi tremură urlând în agonie

Ciudatul vânt suflă rupând aripi divine

Aruncă sufletul plăpând schimbând destine

Usucă frunzele zburând printr-e suspine

Să mă golească transformând inima-n rime

Lipsit de vânt caut pământ cu ape line

Din nor căzând devin o piatră-ntre ruine

Zboru-i o frunză tremurând de amăgire

Ajung din om un simplu gând pe o hârtie

Am auzit deja destul despre iubire

Precum un înger e descrisă-n poezie

Plutind frumos se-arată-n vis, o amăgire

Acea minune-i des respinsă și nu-i bine

De te-a atins ține-o adânc ascunsă-n tine

Să n-o arăți, vor crede mulți că-i o stafie

Doar prin legende-a apărut ființă vie

N-au înțeles probabil ce-i o poezie

Pare o molimă ce schimbă totu-n tine

De te-a atins ești condamnat pe mii de zile

În realitate-aduce zâmbet, bucurie

E despre oameni când e vorba de iubire

Cu toate aste-am să iubesc același nume

Și-am să iubesc până  iubesc-ul mă supune

Am să iubesc cât o să fie-această lume

Și-am să iubesc până sfârșitul va apune

Și-am să iubesc chiar dacă-mi arde totu-n cale

Și-am să iubesc până iubesc-ul nu mai doare

Am să iubesc la nesfârșit fără hotare

Până ce soarele apus nu mai răsare

Și-am să iubesc pân-am să pier de dor, de jale

Și-am să iubesc până la ultima bătaie

Și-am să iubesc până ce oasele n-au carne

Chiar dacă tot ce-am să iubesc îmi dă uitare

Dar ce păcat, iubirea-i des o crudă farsă

De ești iubit poate atunci să ai speranță

Un te iubesc nu mai prezintă importanță

Nu știe sufletul săracul de ai șansă

Trăim în lumea rece pierduți de realitate

O formă fără fond când dragostea te arde

Cine-a decis ce-i rău, ce-i bine, cine poate

Doar reguli fără suflet din inimile moarte

De ce mă seacă dor, nu l-am chemat să vină

De ce iubesc de mor, de ce am eu o vină

De ce mă-nalță vis, de ce nu-i realitate

Mă caută de zor să mă trezească-n noapte

De ce îmi tulburi gândul, de ce nu ești aproape

Am sufletul plecat, la tine-i dus și arde

Iubirea l-a chemat, tot caută departe

Rămân abandonat, pierdut de realitate

O fi strict ce se vede, ce simți doar ți se pare

Ce zornăie prin suflet sunt sparte sticle goale

Iubirea mișcă munți, adună sau desparte

Când doi sunt doar în vis ce-i realitate arde