Te voi iubi, si atunci când......

De câțiva ani privim stupefiați si nu-s povești,
Tot înflorind boboci de hoți,debusolați și proști
De tradatori ,urlind ca-s patrioti
Mirosul lor te înconjoară, îl găsești:
Pe la Tv , partid, senat, sau parlament,
Showuri tembele, reviste,proteste chiar parchet,
Prezentatori Tv libidinoși și afectați
Patronului și directivei……aplecați
La securiști, primari și președinți sau…oricine
Ce au originea și numele străine.
Miroase aerul de dive snoabe și inculte
Bombardierii cu manele… liberi lăsați să te insulte
Și-apoi transmit din emirate cu piscine
Prin,, breack news,, că e frumos,si că sunt bine.
Privești cu scârbă și te întrebi firesc
Unde sunt cei care visează, crează și muncesc?
Or* mai trai,se mai despart, se mai căsătoresc!!
Or* fi având copii frumoși, deștepți care citesc?

Da... i-am găsit se roagă și cerșesc în piețe
Cu pancarte…,,Un ban în plus ,copilul să-l pot crește,,
Cerșesc la prima lume, ce fără nici un drept
I-aplecă, îi răpune, le pune cruci pe piept.

Unde să fug ?
În suflet am simtit dorinți profunde
De-a sta o noapte trez
La Ipotești …în curte.

Sa las fiorul serii… să-mi pătrundă trupul
Miros de tei,
Foșnet de codru,
Razele de lună.

Cu un opaiț
Prin iarba de prin zori cosită,
Simțirea larg deschisă,
Am tot citit si recitit.
Cântând cu greerii durerile
Iubirii neimplinite,
viselor nespuse,
pierdutelor dorinte.

Ce vârtej de simțuri,
Cascade de miresme,
Flori de câmp.
Ce frământări, ce apăsari,
Eliberări de suflet.

Pași în ogradă ușor suind…
Fantomele din basme?
Simt pașii lui,simt pașii,
Spun dor de ducă, dor de lac
De dragoste, de stat un pic…
Nehotărât, impovărat, mâhnit
S-a depărtat

Ce aer , ce curat sfirsit de noapte.
Citind în geana zorilor am înțeles…
Cu toate acestea
S-a luptat și el.

Ce noimă de trăiri.
Purificat și liniștit,
Când larma ingereasca-a nopții
S-a oprit,
M-am afundat în codru
Pe cărare…. si gind de-a nu ma -ntoarce.

Alexandru M

Ochii tăi sunt ca toamna,

Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.

Închide-i-ncet și stai o clipă,

Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.

Eu te iubesc fără-ncetare

Lăsând amprentre-n vechi calendare,

Cu nopți umbrite  fără nume,

Cu pași rătăciți în lume.

Trandafirii roșii rupți de tine,

Îmi amintesc de primul „te iubesc”.

De ale tale bucle fine

Și de ochii-n care mă privesc.

Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire

Timpul a șters brațele tale

Ce mă învăluiau cândva cu iubire.

Iar noaptea îmi dictează

Nesomnul greu și abătut ,

Te văd aievea, dar vibrează

Imaginea al nostru-lui trecut.

Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,

Primesc prezentul ca tăcere.

Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,

Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.

Mi-am lasat copilul baltă,

Ca sa fiu eu importantă.

Chiar nu vreau să recunosc,

Că mă simt ca un escroc.

El tace si se răzbună,

Abandonul nu-i a bună.

La școală nu prea se duce,

Note bune nu aduce.

Mi-am sacrificat copilul,

Ca să enervez vecinul.

Cât ioi da bine no fi,

Distanța so tot mări.

Chipul să nu mi-l mai vadă,

Vocea surdului so ceară.

Si regret si ma căiesc,

Far de cale mă găsesc.

Cum să dau timpu-napoi

Să fiu iar plin de nevoi?

Cu nevoi dar cu iubire,

Copilul meu făr de știre. 

  eu am vrut numa sa ma asculti

  dar tu tot ce ai făcut a fost sa renunți

  cu ce am greșit ca sa ma uiți ?

  sufletul meu încă nu uita

  iubirea ta ce mi-ai dat-o odată

  inima inca o așteaptă

   hai sa ne întâlnim

   și sa mai vorbim

   despre tot ce ne-a durut

   despre zilele in care ne vedem

   și ne sărutam

   ca doi adolescenți nebuni

   lasă-mă sa te mai pot avea

   măcar odată să te mai pot vedea

   cu inima să mă gândesc

   ca mă iubești

   dar în zadar mă tot intreb

   de cea ce eu nu mai am

o cutie cu obiecte

atat a mai ramas

omul a devenit, din pricina unui impas

"ceva" fara de glas 

poate un om cu bun simt,poate,

sau cineva cam acru in toate 

dar totusi avea acel ceva in el

ce tututor ne poate oferi,

vointa ce unii o numesc de fier.

suflet?

Îmi vine în minte un singur lucru

Să scriu orice

Încerc o poezie

Dar fără rimă

Doar niște cuvinte

Aruncate pe-o hârtie

.

Sunt la Litere

Și ce? Nu știu să scriu

Ce știu să fac?

Nu mă cunosc deloc

Nu știu ce-mi place

Sau de cine

N-am nicio idee

Dar dacă o sa aflu

O să vă spun

.

Am văzut că poeziile contemporane

Nu au rimă, sunt mai bune fără

Așa că încerc și eu 

Până la urmă

Nu-s poetă

Dar ar suna bine să mi se spună de mâine

Poeta Daria, să trăiți!

 .

Cică îți trebuie vocabular bogat

Să scrii o poezie

Și-ți trebuie și talent

Acum lucrurile au sens

De-asta nu-mi iese mie nicio poezie

.

Ce amuzant ar fi

Să le arăt prietenelor

Aceste cuvinte aruncate pe hârtie 

Le-ar numi poezii

Măcar aș râde 

 .

Am mai scris niște poezii

Acum ceva timp

Parcă erau mai bune

Asta este

Timpul trece

Lucrurile se schimbă 

Poate peste un an

Voi scrie mai bine

 .

Acum că le-am împărtășit cu voi,

Nu-mi tăiați elanul

Știu ca nu scriu bine

Dar măcar 

Știu sigur un lucru

Că-s făcute de mine

.

Terapie sau somn?

Terapie prin somn!

Măcar nu costă bani

Recomand 8 ore pe noapte

Sau cât vreți 

Până la urmă 

E viața voastră

Voi o dormiți.

.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Cu tine
nu e nici început,
și nici sfârșit.
Nici măcar un salut,
nici adio.

Doar un simplu perpetuum mobile
ce-mi străbate colțurile de suflet,
răspândite
în toate încăperile lumești -
aici și acolo,
aproape și departe.

De vei zâmbi,
doar văzduhul te va cuprinde
în mii de șoapte,
și tot ce iubești -
efemer -
te va urma.

Nu va fi doar țipătul clipei -
aproape,
căci eu îți voi fi:
orizontal și vertical.

Doar tu,
și tinerețea,
și ochii tăi bruni -
atât s-a putut.

Vorbesc și gândul îmi ascult 

Cum inima pulsează pentru tine, 

Iubire și dragoste făr 'de sfârșit 

Și simt că-s mulțumit cu mine. 

Și cum n-aș fi eu fericit pe lume 

Când tu ești jumătate din întreg, 

Ești floarea visului de dimineață 

Pe care am știut când s-o culeg. 

Mi-ai apărut pe timp de toamnă 

Și mi-ai pătruns adânc în suflet, 

O muză ce versul mi l-a inspirat 

Și m-am trezit al tău iubit...poet. 

De-atunci n-am încetat a scrie 

Și pune pe hârtie ce m-a atins, 

Iar de mi-a fost bine sau greu 

Am plâns, am râs și am învins. 

Acum ne prețuim unul pe altul 

Că ne avem și zilnic mulțumim, 

Celui de Sus, când rugă înălțăm 

De cum trăim...cu-al nost' destin!

Că am dormit sau nu

nici nu mai contează,

că oricum mintea mea

și adormită și trează 

te visează.

Cum dormi, cum ești trează,

când se înnoptează,

cum răstorni noaptea

care te îmbrățișează 

când luna îți dansează.

De ce să dorm, când pot

să te privesc mai bine?

Când cerul noaptea își pune stelele

pe tine…

și te îmbrățișează pentru mine.

N-a fost intenția mea să-ți scriu,

a fost vina unui cireș galben

din mintea mea.

Se scutura neliniștit 

și mă tot întreba

de ce tac,

dacă mi-e dor de tine,

noaptea  mea.

Așa că acum îți scriu

pentru că am ascultat

un cireș galben încăpățânat

care mă tot asigura

că nu te stresez prea mult

Dacă îți scriu și azi ceva.

Și eu nu ascult niciodată 

nici de copaci, nici de oameni,

dar vreau să știi 

că te iubesc așa tare

Încât am început să ascult

de cireși galbeni.

Mi te-am zărit - și s-a făcut

Lumină-n gând și-n amintire,

Imaginea ta, un început

De vers, de vis, de nemurire.

Te port în mine, lin ecou,

În gânduri care nu se sting,

Chiar dacă zile curg ca roua,

Tu-mi ești lumina ce-o ating.

Nu esti un vis ce s-a sfarsit

Ci dorul blând ce dăruiește,

O muză ce-a zâmbit.. și-a scris

O inimă ce te iubeste.

Rămâi în mine, strop de vin,

Și-n orice vers te voi păstra,

Chiar dacă timpul nu ne iartă,

Iubirea mea nu va-nceta.

Și dacă viața dă uitare,

Eu te voi şti, în gând senin,

Că-n inima-mi, făr' de-ncetare,

Îmi ești și dor, și dulce chin

Ai venit in viața mea repede, ca o furtună neanunțată, 

Mi-ai înseninat privirea de când te-am văzut prima dată, 

Iar in ochii tăi mă pierdeam, mă înecam în întunericul lor adânc, 

Dar nu îmi mai e frica, știu că acum mai bine în brațele tristeți mă arunc.

Orice sclipire de fericire, sinceritate sau speranță

Este pictată acum cu o mai întunecată nuanță. 

Tu m-ai acceptat pe mine cea adevărată: naivă, emotivă și imatură,

Dar lumea înfricoșătoare în care m-ai lăsat singură mă tratează doar cu ură.

Și acum, pe cont propriu, ajung să descopăr adevărul

Și, sigur, să sufăr din cauza lui pe măsură.

Singură mă gândesc doar la întrebarea dură:

Când voi mai putea cu lacrimi să-ți mângâi umărul?