Starea de veghe

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

la capătul drumului nu mai există nimic. despre cer nici nu poate fi vorba. cerul  e doar o iluzie cum ne spun oamenii de știință. cele lăsate în urmă la fel. nu-s decât niște imagini într-un stik de memorie. dimensiuni  mnezice de prisos. ce mai poți face cu aceste imagini abracadabrante la capătul drumului? acolo unde trecutul  prezentul și viitorul se întâlnesc într-un punct. acolo unde lumina și întunericul se anulează receproc și unde speranța abia mai pâlpâie ca o lumânare în mâinile protectoare ale unui Dumnezeu intangibil.  singurul care se mai gândește la tine. la sufletul tău călător aflat mereu în căutarea altui corp liber. de trăit. trecând succesiv dintr-o viață în alta. supravețuind morții. și te așezi pe ultima bancă. nu că ai fi ostenit. nu te întreabă nimeni dacă ești ostenit. la capătul drumului dăinuiește o regulă strictă. nu poți să mori la întâmplare. nu. trebuie să-ți aștepți rândul. să ai bănuțul de aur în palmă pentru vămi. acolo nu există o zonă liberă de acces. Un Spațiu Schengen. toată lumea se încolonează supusă la porțile Înaltei Curți de Casație a păcatelor. fără nicio excepție…

deschizi larg geamul dinspre strada pustie

privești în gol

sigur te-ntrebi ce rost mai are acest drum

neumblat de nimeni

îți ștergi urmele mâinii de pe fereastră

ca să-ți ascunzi nerăbdarea

adesea aprinzi o lumânare în geam

încercând să îndepărtezi noaptea parșivă

cuibărită-ntre noi

nu știi că drumul acesta e ca Fata Morgană

o iluzie

mai bine ai stinge lumânarea

nu cred că voi ajunge în timpul vieților noastre

de unde-am plecat

păstrează-mi totuși o cupă de dulceață

din cireșe amare

să-mi dreg sufletul de arșița voluptoasă a infinitului…

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

hai să încercăm un exercițiu de imaginație

și  să împărțim pâinea aceasta în continente

punem jumătate deoparte

pentru Asia

ca să fim siguri

altă jumătate pentru ce-a mai rămas

în ordine

Africa

America

Antarctica

Europa

îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele

iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație

fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă

mai târziu au apărut apele

munții

nu-ți mai explic cum

și de ce

mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte

într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos

eu

concentrându-mă pe Asia

tu

pe bucățile mai mici

experimentând

de fapt

o variantă posibilă de masacrare a lumii…

Pe cer un înger strălucind ți-aprinde-n vis fantasme

Din aripi curg hălăduind pleiade lungi de astre

Pășind în zbor cărări se-ntind petale-nmiresmate

În urmă stelele sclipind plutesc imaculate

Din ochi scânteile-i lucind te-ating înaripate

Stârnindu-ți dorul te înving privirile-adresate

Cu zâmbet scutură senin pe zilele-norate

Alegoria-n gând pornind imagini parfumate

Ți-aprinde focul mistuind toți demoni-n păcate

Sperând să-ți cânte glas divin cuvinte fermecate

Crescându-ți aripi de măslin pe ramurile toate

Legând cu îngerul destin etern în realitate

Era cândva un rinocer,

(unul mic, foarte mic)

care se încăpățâna

și lăsa totul pe timp.

Acest rinocer uită adesea că

timpul nu stă, se grăbește

și că în aceeași pădure un alt rinocer

(eu)

nu știe cum să-i spună că îl iubește.

Mai multe indicii despre rinocer…

poartă ochelari de vedere,

dar nu prea vede

și crede că dacă îmi zâmbește

nu mă prind că o face ca să nu mă întristeze.

Uneori (foarte des),

mă supără că și acum după atâta timp, atâtea ore, zile sute

pare că se teme să mă lase să-l văd cu adevărat și…

se ascunde.

Știu că situația lui e mai complicată

și nu-i cer decât din timpul lui prețios să-mi dăruiască,

un prilej să vorbim…

o secundă albastră.

Dacă aș îndrăzni să-ți spun ce dor imi e de tine

Că fără al tău vin, de mine n-am habar

Te-ai supăra pe mine, babe...?

Și m-ai lăsa să-mi fie dor... încă un an?

Dacă ți-as scrie că fiecare clipă 

Cu gândul la tine, e ca un cer plin de stele

Ai înțelege dorul ce țipă după tine

Sau ai arunca la coș cuvintele mele?

Dacă ți-aș spune că bătaia inimii

Îmi poartă de ceva timp, numele tău,

Ai crede că sunt prinsă în iluzii

Sau ai simți un vin in doi, să-mi faci cadou?

Revino... să nu îmi fie dorul în zadar 

Și gândul, ce te respiră din nou...iar și iar,

Îmbrățisează-mă te rog cu-n vin făcut de tine

Povestea noastră să fie... unică pe lume!

În seara asta numai tu,

Nici cerul să nu mă asculte,

Gândindu-mă la chipul tău,

Ți-aș spune atât de multe…

Ți-aș spune cât de mult te ador,

Că fără tine toamna nu știe,

Că frunzele-n picajul lor,

Renasc în ochii tăi… pe vecie.

Ți-aș spune că ești cea mai frumoasă,

O vară, o nebunie,

Ești cea mai drăgălașă din lume

Și cea mai dragă mie.

Și-aș continua să-ți tot spun, 

Dar ochii-mi clipesc tot mai greu

Atât îți mai spun, tu ești locul,

Cel mai aproape de-un curcubeu.

Și dacă timpul s-ar duce

Și valurile vieții te-ar smulge,

Te-aș regăsi în curcubeu,

În vară, în toamnă, în frunze.

fragment

...

Conductele de apă caldă

Fredonează-un dor de mamă

Într-un ritm curat de odă

Și murdar de tristă teamă.

Se-aud și pașii de gândaci;

În ecouri zgomotoși …

Oameni goi, gândaci săraci

Șobolani de foame roși.

Așternuturi de cartoane

Desenează peste tot,

Un pat de dor și-un vis pe mâine

Și tot ce-a fost într-un boicot.

Câte-o picătură-n noapte

Se izbește de trecut,

Într-un glas de dor și moarte …

Zgomotoșii au tăcut. 

Iar o cruce-i scrijelită

Pe un perete umezit

Șoapta-i rugă-nlăcrimată,

Și trist copilul părăsit.

 (autor: Aurel Alexandru Donciu /  volumul Șoaptele Nopții ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 - ISBN: 978-973-0-32645-1 / Fragment extras din "Șobolani" / Toate drepturile rezervate )

Tu, frumoasă floare de mai.

Cu-n zâmbet scos ca din rai.

Lasă-ți pletele să curgă,

Pe umerii tăi s-ajungă.

Ochii tăi cei cafenii,

Îmi dau fiori inimii.

Și cu tenul măsliniu,

N-apuc mâine să mai fiu.

Și ai păr ca abanosul,

Oi fi oare norocosul?

Și parfumul tău floral,

Lasă-n mine-un puls vital.

Și te-am prăpădit în vânt

Și căzut-am la pământ.

Tu zburai peste mormânt,

Eu de dor eram flămând!

Ai fost o floare de mai,

Topită-n aburii de ceai.

Și îți simt mirosul tare,

Tu, vis… doar asemănare.