Nu îmi place întunericul sau când e haos in jurul meu

Dar totuși trag draperiile și mă învârt în jurul problemelor mele de parcă ar fi un nucleu.

Mintea mea îți cântă numele și îl dă de toți pereții creând un silențios ecou.

Știu ca mă vrei doar în cercei și în furou!

Sunt suficient de bună să mă iubești o noapte,

Dar imposibil de greu de iubit prin fapte…

Sunt un tumult de emoții, trăiri și gânduri

Sunt ceea ce nu vei putea niciodată să citești printre rânduri!

Sunt umbra de care ai nevoie pentru a te apăra de soarele arzător

Însă atât…trebuia să știu ca ești doar amator!

Nu am fost niciodată alegerea ta,

Însă în totdeauna o opțiune, eram doar… eu

Nimic special pentru tine;

Am ținut mereu locul unei blondei clandestine.

Nu sunt greu de înțeles!

Dar nu sunt și nici nu am fost persoana ce-ți stârnește interes.

Ochii tăi mă privesc sfidător dar mintea ta zboară la ea

Când te ating, fiorii de pe spate îți aduc aminte de felul în care te iubea…

Doar ea…Și nimic mai mult.

Ești ca o melodie veche pe care încă sunt nerăbdătoare să o ascult 

Dar știu ca glasul tău se stinge și devii din ce în ce mai mut.

Văd cum privești amorul meu

Ce simți la mine știi doar tu.

Tot ce știu e tu și eu?

Doar ca tu ai un alt atu.

Cu sărutul tău frumos, 

Cu părul plin de soare, 

Alături de gândul tău fricos

Să-mi devii conducătoare. 

Ce vrei să-mi fii, nebună? 

Plină de-a sufletului ticăloasă! 

Am fantezii cu tine sub lună, 

Și te văd prin suflet frumoasă. 

Îți bag mâinile în păr, 

Te trag și în spate te car 

Mă uit peste al meu umăr 

Și îmi alungi orice amar.

Iubito, dacă vrei un pas spre mine să pașești,

Voi face eu treizeci si trei,

Să te răpesc pe veci,

Ca în Rapirea din Serai,

Ori să te port prin nori

Ducându-te în Insula iubirilor nemuritoare,

Zburând îmbrățișați ca-n basmele celebre,

Cu covoare zburătoare!

Căci nimeni n-are ochii tăi....

Pecetea ce mi-ai pus cu frumusețea ta,

E dulce dar tare grea și-apăsătoare!

(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Cupidon

Zelos, din tolba-mi se răsfiră,
cuprinse-n valuri de dorinţă,
săgeţi ce dragoste respiră,
ducând perechile-n credinţă.

Unit-am suflete-n simţire,
priviri ascunse de privire,
scăpate vieţi în asfinţire,
regine, regi în preaslăvire.

Venind din stele căzătoare,
mă simt părtaşul împlinirii,
prin zile veşnic călătoare
eu sunt arcaşul omenirii.

Destine gemene se-adună,
eu singur trec singurătatea,
în ochi cu lacrimă de lună,
urlând în noapte castitatea.

Tu, lună, lasă-mi răsuflarea
s-alunge umbra-ţi de pe faţă,
femeie prinsă pe cărarea
cernută-n dorul meu de soaţă.

Tăcută arzi în neputinţă,
urăşti destinul de proscrisă,
absurd iubită-n nefiinţă,
în slove soarta-ţi e rescrisă.

Pierdut în focul din privire,
renasc din irisul de gheaţă,
m-ascund în patos de iubire,
s-astâmpăr dragostea răzleaţă.

Tu sus, iar zeii nu mă lasă
săgeata-mi bolta să încerce,
furtuna vorbelor m-apasă,
cu tine veacul mă petrece.

Trecut-au ani de suferinţă,
lui Eros Psyche i se-arată,
iubirea-i visul de dorinţă
adus prin propria săgeată.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Mi-ai furat tot,

Inima, gândurile,

Chiar și zilele.

Și acum ce urmează?

Aștept, aștept să faci un pas,

Un pas mic spre a mea inimă

Și să umpli golul din ea.

Aștept să lași ca sufletele noastre să se unească,

Să devină unul!

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

Ne luarăm rămas-bun

Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai

Noaptea, când amorțeam împreună,

Iar dragostea era îndeajuns.

Ai plecat pe același drum

Pe care ne plimbam de mână

Strâns lipiți, cu foc în suflet

Nestins nici de cea mai aprigă furtună

Sau de gelozia lunii solitare.

Spun cuvinte pe care nu le poți auzi

Și nu pentru că nu mai ești aici,

Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent

Bătăile inimii care ți le strigau în față

Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.

Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,

Pentru că încă o găsesc în patul

În care îmi încălzeai trupul cu ardoare

Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil

Evit să o alung.

Cu timpul, va pleca și ea,

La fel ca tine.

Voi pleca și eu

De fapt, am plecat deodată

Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact la ora la care te simțeam cel mai aproape

Precum Afrodita aștepta iubita-și primăvară

Uitând subit de-a iernii lungi povară.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact când doar praful mai avea greutate

La fel cum mă prindeai cândva ușor de mână

Și-mi jurai eterna-ți iubire păgână.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact când vocea ta venea din altă parte

Și, distras, vedeai prin mine-n înstrăinare

Surzind la a mea disperată chemare.

Clopotele bat la 9 jumătate

Exact la ora la care te vedeam cel mai departe,

Dar eu eram în urmă cu jumătatea de oră la care m-ai părăsit.

Clopotele bat – de fapt – la 10 fix.

Pe când brațele-mi sunt reci

Și mă găsesc în disperare,

Doar la tine mă gândesc,

Căci mi-ești dulce alinare

Tu-mi ești înger când greșesc

Și când plouă, tu-mi ești soare.

Tu-mi ești stele-n bezna nopții

Și când sec, tu îmi ești mare.

Aș da la schimb o lume-ntreagă

Să te pot vedea zâmbind,

Să te văd, cu ochii calzi,

Spre mine-n pași grăbiți venind...

Mai tare te-aș fi strâns de mână,

Mai mult ți-aș fi cântat cu drag

De-aș fi știut cât de mult suferi

Când mă vezi plecând din prag...

Îmi pare rău c-am dispărut

Și că nu ți-am spus de ce

Cu noaptea-n cap, fără măcar

O lacrimă să-ți mai pot șterge...

Îmi pare rău că sunt departe,

Iară casa e prea goală

Și că-n cea mai neagră noapte

N-are cin’ să-ți spună „mamă”...

Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.

Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.

Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.

Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.

Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.

Mă uit la necunoscuți

când lumina-ncet apare.

Mă uit timid la o străină

care pare-ncrezătoare.

Mă uit și-ncep să cercetez:

ochi. nas. buze. nas. ochi.

ceva în suflet mi-a murit.

totuși... parcă te cunosc.

Doi ochi, o gură și un nas:

nimic deosebit.

totuși... ne-am mai întâlnit.

Mă uit la necunoscuți

atunci când soarele răsare.

Mă uit în oglindă.

Te-aș lua să te-nvelesc

cu brațele-mi

Și să-ți șoptesc

Cât înfloresc

Când pe tine te privesc

dimineața

Când mă trezesc.

Te iubesc.