Soarele cum se revarsă

Nu-ți cer nimic,

în afară de clipa asta,

în care lumea se oprește

la conturul umărului tău

și eu exist

exact unde trebuie.

Lângă curcubeiele din ochii tăi,

unde iubirea se umple de iubire

și își aruncă văpăile

peste mine și peste tine.

Și ne iubim când albastru, când violet,

când roșu, când galben,

până când curcubeul explodează

și rămânem noi, pe cer, să salutăm ploaia.

Bine, de fapt, tu o saluți,

pentru că, după ce ploaia se stinge,

eu îmi fac pernă din brațul tău

și adorm până când mi se face iar dor de tine.

Adică o secundă întreagă umblu prin vise,

apoi mă întorc să te privesc cum privești

urmele lăsate de ploaia pe care

o faci să pară cea mai frumoasă din ce-mi povestești.

Acum adormi, obosită, tu, pe brațul meu

și te privesc cum ochii ți se înmoaie.

Ai făcut atâta muncă de curcubeu,

încât, privindu-te dormind, realizez că numai eu pot vedea de fapt

cea mai frumoasă ploaie.

Cred că singura soluție să pot să-ți vorbesc,

ar fi să te răpesc și să te duc pe-o stea,

să te leg la ochi cu o bucată de lună

și apoi să încep să-ți spun ce simte inima mea.

M-am gândit și am luat-o pe toate părțile până să ajung la acest scenariu,

dar cred totuși că există undeva acolo ascunsă bine, extrem de bine, plasată într-un loc secret chiar de însuși Dumnezeu și o cale amiabilă,

să pot să-ți vorbesc fără să mă gândesc la 1000 de moduri prin care aș putea să te leg la ochi,

ca să nu mă vezi vulnerabilă.

Sau alt scenariu, înainte să vorbim, trec pe lângă o zonă de război,

așa poate încasez “întâmplător” niște gloanțe…

tu o să crezi că sunt dură și că plâng de la răni, când de fapt…

plâng că în sfârșit sunt la tine în brațe.

(100% durere,

0% expunere)

Cred că dragostea asta e ambivalentă,

deopotrivă frumoasă și grea,

tot ce îmi doresc este să îți spun ce simt fără să mă vezi slabă,

dar știu cât de slab e sufletul meu în fața ta.

Știu că am un stil de a iubi tragico-comic încurcat,

însă m-am gândit că dacă îți spun fricile mele, o să mă eliberez de ele

și o să accelerez procesul de a ajunge în lumea ta cu adevărat.

După o zi lungă,

pe înserat,

te caut cu dor în gândurile mele.

Știu că ești pe undeva prin mine,

te ascunzi

ba prin inimă,

ba printre stele.

Te găsesc abia când te împiedici

de respirația mea,

de coaste,

de piele,

și cazi, foarte încet,

exact

în brațele mele.

Nu rămâi mult,

dar te strâng cu grijă,

ca și cum am încerca să umplem

toate îmbrățișările

care ne așteaptă încă

să se întâmple.

Vorbim despre nimic

și despre tot,

cu șoapte apropiate.

Îți mângâi obrazul

și privesc în ochii tăi

ca la un cer liniștit,

văzut de aproape.

Tu spui mai multe,

eu te ascult.

Nu răspund…

am buzele prea ocupate

să-ți lase,

pe nas,

pe urechi,

pe ochi,

pe gât,

mulți pupici,

pentru zilele

în care vei fi departe.

Te grăbești să pleci.

Te așteaptă o zi nouă,

o lume care te cheamă.

Și eu te las,

De parcă n-aș ști sigur

Că după ce pleci

O să te urmez

Călcând pe urmele

pe care le-ai lăsat în zăpadă.

La marginea lumii mele,

Tu la marginea lumii tale,

Se înălțau cuvinte între noi

Ca între copaci crengi

Și valuri peste valuri în mare.

Și frânghii de planete dezordonate,

Pe care mai calc cu un picior de univers

Să adun în buzunare de noapte

Cum spun alte planete

Mi-e dor de tine tare, într-un vers.

După ce adun suficiente sfaturi,

Mă întind ca o frunză pe stradă,

Obosită la cât am călătorit

Am în sfârșit răgaz să vorbesc în gând

Cu frunza mea preferată.

Și-ți spun într-un limbaj de toamnă

Că îmi lipsești și nu mai știu

Cum să-mi scriu dorul

Din piept, pe o coală.

De la marginea lumii mele,

M-am prins

De marginea lumii tale,

Între noi, cuvintele nu mai sunt de ajuns,

Și-au crescut aripi plutind

Și-au învățat să zboare.,

Așa cum zboară o rândunică

Prin ger

Și lună plină.

Neștiind cum să-mi scriu dorul,

Ți-am scris…

O bătaie de inimă.

Noaptea mă ține trează cu ea,

Iar luna cântă nopții din vioară,

Ochii mei nu găsesc odihna,

Căci gândul meu la tine tot zboară.

Cu ochii larg deschiși, mi te închipui cum dormi,

Cum te-nvelești în vise și în stele,

Și nu mai văd nimic, doar chipul tău,

Ce se strecoară în nopțile mele.

Doar eu, cu luna și sunetele viorii,

Mai rezistăm în nopțile pline,

Rămâne luna, iar eu, somnambulul,

Ce se gândește la tine.

Îți cuprind obrajii în palmele amândouă,

Și te privesc de parcă lumea ar fi doar pentru noi,

Atât de aproape și totusi încă aș vrea să-ți șoptesc,

Că de tine imi este… atat de dor.

Apoi te-aș strânge într-o îmbrățișare profundă,

Să te aduc aproape de tot dorul pe care-l simt,

Acolo, în clipa aceea în care nimic nu mai contează,

Tot dorul aș vrea să-ți cuprind.

Dar privirea ta albastră e acum o scânteie,

Captivă-ntr-un felinar singuratic în noapte,

Mi-e așa de dor de tine, nici nu știi,

Cât aș vrea să îmi fii aproape!

Poate nu e totul lin ❤️🫂

Poate nu e totul lin,

Dar iubirea n-are vin.

De ieri nu te-am mai văzut,

Și dorul m-a durut.

Te iubesc cu dor aprins,

Cu un foc ce nu s-a stins.

Clipa asta e frumoasă,

Dar și prea periculoasă.

De când chipul ți-am zărit,

Eu pe mine m-am mințit,

Că n-am fost îndrăgostită,

Ca iubirea mea mplinită.

E o stare grea, profundă,

Inima-mi adesea-i scundă,

Dar din umbre, pas cu pas,

Găsesc forță și n-aș vrea s-o las.

Susținerea ta tăcută

Îmi aduce viață mută.

Dorința de-a fi cu tine

E ca steaua-n nopți senine.

Te caut în noaptea ce nu se sfârșește,

În visul ce arde, în clipa ce crește,

îți simt doar ecoul în pieptul zdrobit,

Un cântec de dor ce nu s-a stins.

Te-am iubit ca pe un templu cu usi inchise

M-am rugat la zidurile tale mute,

Dar ecoul mi-a răspuns cu-n suspin

Iar tăcerea mă ține prins in delir.

Ești umbra din sânge, durerea din oase,

Iubirea ce frânge, dar totuși mă lasă,

Să strig către tine prin visul murdar,

Să mor și să-nvii într-un joc secular.

Și dacă nu vii, te inventez iară,

În noaptea bolnavă ce nu se mai sparge,

Căci dorul e lege, iar inima, rug,

Iar visul e locul în care te-ascund.

Încerc să uit, dar uitarea-i o haină ruptă,

Nu-mi ține nici de cald, nici de mângâiere.

A fost doar o privire care arde,

Și-un cuțit ascuns în rană.

Si știi...în sufletul meu e frig,

Deși afară e soare și nu a nins.

În sufletul meu e ger și frig,

Si albu' s-a lăsat învins.

Suflă rece vântul și cât de tare pot,strig:

-Mă doare și mi-e frig !!!

Si știi... în sufletul meu e război,

Deși simți aerul libertății și-ți place.

În suflet se lupt indivizii cu papucii plini de noroi,

Si nicidecum nu vor să mă lase în pace.

În sufletul meu e un crunt război,

Si odată cu acești indivizi vom muri și noi !

Si știi... în sufletul meu e furtună,

Ard în el multe sentimente uitate și tăcute.

Trăim într-o lume atât de nebună,

În care inimile sunt făcute bucăți și rămân mute.

În sufletul meu e o grea furtună,

Urlu,tac și iar urlu și privesc cu dor spre lună.

Vreau să mă iubești!

Dacă nu poți astăzi

Poate mâine,

Poate poimâine,

Ori săptămâna viitoare

Sau într-o zi de sărbătoare,

Nu contează când

O să aștept!

De ce nu?

Te-ai întrebat care iubire doare?

Să fie cea care moare

Nenăscută fiind?

De ce ți-ar păsa de dragostea mea?

Tu neiubindu-mă

Sau iubind-mă așa cum nu am vrut,

Așa cum tu n-ai putut,

Sau neiubindu-mă!

Vreau să mă iubești!

Dacă nu poți astăzi

Poate mâine,

Poate poimâine

Ori săptămâna viitoare,

Sau într-o zi de sărbătoare ..

Nu contează când

O să aștept!

De ce nu?

(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

O pată de negru,

Pe un perete alb,

Cu inima goală

În iarnă pe ger.

Cu ochii deschiși,

Visez și nu-mi dau seama.

Cu ochii închiși,

Nu pot să dorm seara.

Descend înăuntru,

Căzând adânc.

A doua zi, dar,

La loc în rând.

Privesc în pământ,

Ca bufonul roșu,

Petrecerea merge

În spatele nostru.

Vă rog să mă iertați că m-a atins iubirea

Eu n-am solicitat, m-a ocupat subit

Un sentiment ciudat, mi-ascude fericirea

Poatea-ncurcat adresa, e oarbă și-a greșit

O rog frumos să plece dar nu vrea să m-asculte

La doi trebui’ s-ajungă, la unu-i  accident

Nici nu mă bagă-n seamă, doar sufletul răspunde:

“Contează ce simt eu, tu poți să fi absent”

Iertați, îmi pare rău, iubirea-i o greșală

Invenție ciudată, gândită prea puțin

Se-aseamănă mai mult cu-o nesfârșită boală

Nu știu de unde vine, e ca un corp străin

Îmi răscolește gândul, prin vise doar mă minte

Nu vrea să negocieze, nu-i pare rău de chin

Mă stoarce, mă îndoaie, sălbatic arde-n mine

Încerc să-i dau uitare, stă-n suflet ca un spin

Și-atunci ridic privirea, ridic și-o întrebare

Iubito nu vrei oare să faci cu mine-un schimb?

La tine vrea iubirea, la mine-n suflet doare

S-o ierți la tine-n brațe să-mi dai cu tine timp