Poems in the same category
🎤 Pe treptele de piatră
Pe treptele de piatră ale-altei dimineți,
Mă rog în taina sfântă, în ochi cu lacrimi reci.
În templul Tău, Doamne, îmi caut alinarea,
Căci dorul meu o cheamă, iertarea-i așteptarea.
Am fost doi prunci sub cerul iubirii Tale sfinte,
Ne-am jurat credință, cu mâinile-n Cuvinte.
"Unde mergi tu, merg și eu," spuneam cu glas fierbinte,
Dar vântul lumii aspre ne-a dus în ne-mpăcinte.
Ca soarele către zori, te aștept cu răbdare,
De șapte ori șapte ani trec, dar speranța nu moare.
Aș ridica altare, căci dragostea nu pleacă,
E scrisă-n cer și-n suflet, nimic să nu o seacă.
Pe muntele Golgota, o cruce ne unea,
Și-n fața Ta, Părinte, iubirea ardea.
Am zis c-o vom păstra, un dar neprețuit,
Dar umbrele de-afară ne-au rupt ce-am făurit.
Îmi spui prin Proverbe că tot ce-i drept rămâne,
Că omul ce iubește pășește doar pe bine.
Mă-ntorc spre porți divine și chem un singur nume,
Căci dragostea Ta, Doamne, mă ține fără urme.
Mai sper ca-n rugăciune să ne-adunăm iar,
Ca plopul în genunchi cerând un dar.
Un dar să fim ca viața, să ridicăm cetăți,
În Templul Tău de slavă, iubirea să ne-arăți.
Promisiunile noastre, un legământ curat,
Sunt scrise-n Cartea Vieții, nimic nu s-a uitat.
Iubirea Ta mă-nvață să lupt și să aștept,
Să cred că-n zori ea vine, cu sufletu-i în piept.
Și de n-o fi aici, iubirea noastră-aleasă,
În Ceruri, Doamne, fă-o de Tine vegheată.
Căci Tu ești adevărul, lumina și cărarea,
Reaprinde, Doamne, flacăra, să ardă iar chemarea.
nuanțe clișeice
acel albastru nu mai e
acel albastru ce era și ieri,
nici măcar nuanțe,
nuanțe de violet,
acum totul este negru,
zici că-s în infern.
soarele tu-mi-l aduci,
cu mâna mereu tu îl apuci,
poate de aceea mă regăsesc
intr-un cer albastru greu,
Soarele zâmbetul ți-l aducea.
iar, razele-i scânteietoare,
poartă amintiri migratoare...
nuanțele sunt tot ce mai am,
când devin d-un negru acru,
îmi aduc aminte de cum eram,
și revine acel sentiment sacru,
de-l simt când nu te văd la teatru.
vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,
culoarea ce îmi schimbă firul,
negru,
precum tigrul.
tigrul meu imaginar,
pe care l-am creat într-un vis amar,
vis în care nu erai,
și ziua-mi sângerai.
sângerai precum te bucurai
când îți răspundeam la un mesaj.
de atâta era nevoie,
ca să nu dai înapoie.
Șoaptele nopții le aud,
mă strigă un maro sumbru
eu încerc să le exclud,
dar mă cheamă tot mai mult.
Degeaba dacă nu ești tu,
acel portocaliu precum de mult,
dulce și isteț mereu,
acum ești doar un clișeu.
Pluteşte-n sublim
Sărută obraji de femei violate,
Rupe năframe de pe copile,
Scuipă pe cele de amor însetate,
Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.
Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,
Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,
Albastrul din irişi să reînvie,
Şi adânca tristeţe încet să se piardă.
Gândurile negre în stoluri să plece,
Şi odată cu ele trimite şi ura,
Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,
Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.
Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,
Şi-n sufletul plin doar de suspine,
Delirul iubirii cuib să îşi facă,
Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.
"I love Paris" în maghiară
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Szeretem Párizst
Valahányszor lenézek
ezen az időtlen városon
Akár kék, akár szürke legyen az ege
Akár hangos legyen az ujjongása
vagy lágyak legyenek-e a könnyei
Egyre többször veszem észre
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van.
Regrete
Să ador splendoarea, părul
Te-aş visa şi ziua, dorul
Neştiind unde ţii, gîndul
Aş dori s-ating, pamîntul
Să regret c-am zis, cuvîntul
Ce n-aş da, să-ntorc, mometul
Inima-i pustie, vîntul
Sufletul mii sumbru, altul
Pămîntul, a şters, momentul
Gîndul, a uitat , cuvîntul
Vîntul, îţi alină, dorul
Altul, îţi atinge, părul.
Oameni mai buni
Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,
De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?
În suflet e-o flacără caldă, aleasă,
S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.
De ce să strângem doar pentru noi?
Din palme întinse răsare iubirea,
Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi
Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.
Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,
Întinde o mână, alină un gând.
Empatia schimbă tăcerea-n iubire,
Și-aduce speranța în chipul plăpând.
Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,
Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.
De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace
Rămâne pe veci și nu poate pleca.
Așează în lume mai multă lumină,
Învață să crești prin blândă iubire.
Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină
Spre zări mai senine, spre nemărginire.
🎤 Pe treptele de piatră
Pe treptele de piatră ale-altei dimineți,
Mă rog în taina sfântă, în ochi cu lacrimi reci.
În templul Tău, Doamne, îmi caut alinarea,
Căci dorul meu o cheamă, iertarea-i așteptarea.
Am fost doi prunci sub cerul iubirii Tale sfinte,
Ne-am jurat credință, cu mâinile-n Cuvinte.
"Unde mergi tu, merg și eu," spuneam cu glas fierbinte,
Dar vântul lumii aspre ne-a dus în ne-mpăcinte.
Ca soarele către zori, te aștept cu răbdare,
De șapte ori șapte ani trec, dar speranța nu moare.
Aș ridica altare, căci dragostea nu pleacă,
E scrisă-n cer și-n suflet, nimic să nu o seacă.
Pe muntele Golgota, o cruce ne unea,
Și-n fața Ta, Părinte, iubirea ardea.
Am zis c-o vom păstra, un dar neprețuit,
Dar umbrele de-afară ne-au rupt ce-am făurit.
Îmi spui prin Proverbe că tot ce-i drept rămâne,
Că omul ce iubește pășește doar pe bine.
Mă-ntorc spre porți divine și chem un singur nume,
Căci dragostea Ta, Doamne, mă ține fără urme.
Mai sper ca-n rugăciune să ne-adunăm iar,
Ca plopul în genunchi cerând un dar.
Un dar să fim ca viața, să ridicăm cetăți,
În Templul Tău de slavă, iubirea să ne-arăți.
Promisiunile noastre, un legământ curat,
Sunt scrise-n Cartea Vieții, nimic nu s-a uitat.
Iubirea Ta mă-nvață să lupt și să aștept,
Să cred că-n zori ea vine, cu sufletu-i în piept.
Și de n-o fi aici, iubirea noastră-aleasă,
În Ceruri, Doamne, fă-o de Tine vegheată.
Căci Tu ești adevărul, lumina și cărarea,
Reaprinde, Doamne, flacăra, să ardă iar chemarea.
nuanțe clișeice
acel albastru nu mai e
acel albastru ce era și ieri,
nici măcar nuanțe,
nuanțe de violet,
acum totul este negru,
zici că-s în infern.
soarele tu-mi-l aduci,
cu mâna mereu tu îl apuci,
poate de aceea mă regăsesc
intr-un cer albastru greu,
Soarele zâmbetul ți-l aducea.
iar, razele-i scânteietoare,
poartă amintiri migratoare...
nuanțele sunt tot ce mai am,
când devin d-un negru acru,
îmi aduc aminte de cum eram,
și revine acel sentiment sacru,
de-l simt când nu te văd la teatru.
vreau doar să-ți văd din nou portocaliul,
culoarea ce îmi schimbă firul,
negru,
precum tigrul.
tigrul meu imaginar,
pe care l-am creat într-un vis amar,
vis în care nu erai,
și ziua-mi sângerai.
sângerai precum te bucurai
când îți răspundeam la un mesaj.
de atâta era nevoie,
ca să nu dai înapoie.
Șoaptele nopții le aud,
mă strigă un maro sumbru
eu încerc să le exclud,
dar mă cheamă tot mai mult.
Degeaba dacă nu ești tu,
acel portocaliu precum de mult,
dulce și isteț mereu,
acum ești doar un clișeu.
Pluteşte-n sublim
Sărută obraji de femei violate,
Rupe năframe de pe copile,
Scuipă pe cele de amor însetate,
Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.
Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,
Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,
Albastrul din irişi să reînvie,
Şi adânca tristeţe încet să se piardă.
Gândurile negre în stoluri să plece,
Şi odată cu ele trimite şi ura,
Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,
Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.
Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,
Şi-n sufletul plin doar de suspine,
Delirul iubirii cuib să îşi facă,
Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.
"I love Paris" în maghiară
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Szeretem Párizst
Valahányszor lenézek
ezen az időtlen városon
Akár kék, akár szürke legyen az ege
Akár hangos legyen az ujjongása
vagy lágyak legyenek-e a könnyei
Egyre többször veszem észre
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van.
Regrete
Să ador splendoarea, părul
Te-aş visa şi ziua, dorul
Neştiind unde ţii, gîndul
Aş dori s-ating, pamîntul
Să regret c-am zis, cuvîntul
Ce n-aş da, să-ntorc, mometul
Inima-i pustie, vîntul
Sufletul mii sumbru, altul
Pămîntul, a şters, momentul
Gîndul, a uitat , cuvîntul
Vîntul, îţi alină, dorul
Altul, îţi atinge, părul.
Oameni mai buni
Oameni, priviți, căci lumea-i frumoasă,
De ce s-o strivim cu vorbe ce dor?
În suflet e-o flacără caldă, aleasă,
S-o-aprindem cu pace, nu cu fior.
De ce să strângem doar pentru noi?
Din palme întinse răsare iubirea,
Un zâmbet, un gest, o vorbă de-apoi
Pot naște lumina, pot șterge-amintirea.
Privește cel slab, ce-și pleacă privirea,
Întinde o mână, alină un gând.
Empatia schimbă tăcerea-n iubire,
Și-aduce speranța în chipul plăpând.
Că lumea-i un cerc ce-napoi ne întoarce,
Ce dai, vei primi, ce rănești, vei purta.
De-aceea, fii bun, căci doar binele-n pace
Rămâne pe veci și nu poate pleca.
Așează în lume mai multă lumină,
Învață să crești prin blândă iubire.
Când sufletu-ți dă, el mereu se-nclină
Spre zări mai senine, spre nemărginire.
Other poems by the author
DANIEL part.1
Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.
În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de
colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o ajute pe mama dacă le cerea ceva.
Pe mine nu prea mă băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .
Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la
urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă la combinat .Era în schimbul de noapte..Vestea a căzut
ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am
văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea pe
care era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie ce semâna
cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata și-i cerea sfatul
cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am început să plâng ,la început mai
ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni
niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai
seamăpă cu ce a fost odată..Tristețea și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul tatălui meu
ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în
tăcere ,ascunzându-se de noi.
Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:
-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea ser-
viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua
noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută și
nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o
pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum te-ai îndurat de copilașii
noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-
Mama și-a luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama ne-a
îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă
modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-
scut ,să rămânem împreună .Am așteptat vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea curte
mare cu loc de joacă și o grădină plină de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...
Pe undele iubirii
Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,
Căci pulberea-i trecută prin viacuri
Drept hrană pe glie și semn tuturor:
Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde
Sufletul neamului meu răbdător .
Cine socoate și azi poate spune
Câți nori și negre furtuni
Pământul acesta le poartă în spate
Că azi, nu mai crede în minuni !...
Dar ceva tot a rămas:
Dragostea de popor și de glie
Azi mai mult ca niciodată,
Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu
Căci asta se poae!...
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
O POVESTE PENTRU TINE
Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
BOB DE ROUĂ
Bob de rouă vă dau vouă ,
Suflet blând hrănit cu cânt,
Glas duios și-un trai frumos
Vouă dragii mei copii ...
Voi îmi aduceți bucurii!
DANIEL part.1
Eu sunt DANIEL ,și am doar câțiva anișori .M-am trezit parcă dintr-un vis .Trezirea mea a fost amară.
În casa noastră era forfotă mare ,multă lume în haine cernite,pe mulți nici nu-i cunoșteam.Mama se agita de
colo până colo .Frații mei mai mari erau cuminți și ascultători ,gata s-o ajute pe mama dacă le cerea ceva.
Pe mine nu prea mă băgau în seamă ,nu eram de ajutor.Erau multe lucruri de făcut și eu mai mult îi încurcam .
Vecina noastră i-a propus mamei să mă i-a la ea acasă să mă joc cu Anuța ,că eram colegi la grădiniță .Până la
urmă am înțeles .Tata a murit într-un accident de muncă la combinat .Era în schimbul de noapte..Vestea a căzut
ca un trăsnet în zorii zilei de 3 martie,zi pe care mama nu a uitat-o niciodată .Am înțeles durerea mamei când am
văzut-o prăvălită peste un mormânt proaspăt acoperit cu multe coroane.Mama mângâia florile și săruta crucea pe
care era scris numele tatului meu cu culoare neagră .De pe cruce ,tata se uita la noi dintr-o fotografie ce semâna
cu una la fel pusă de mama pe servanta din sufragerie,Mama nu mai plângea . Ea vorbea cu tata și-i cerea sfatul
cum să se descurce fără el ,fără ajutorul lui .Îi vorbra pe un ton rugător ,iar eu am început să plâng ,la început mai
ușor ,apoi cu sughițuri .Atunci am înțeles că dragul meu tată ,de acolo de unde este acum ,n-o să mai poată veni
niciodată .Îl vom vedea doar în poze.De aceia și mama era așa disperată ,știu că și ea știa asta .Casa noastră nu mai
seamăpă cu ce a fost odată..Tristețea și jalea erau în casa noastră .Pe vitrina din sufragerie ,tabloul tatălui meu
ornat cu pamblică neagră ne urmărea cu privirea. Mama îl mângâia și lacrimile îi curgeau pe obraz, asta o făcea în
tăcere ,ascunzându-se de noi.
Când eram afară să mă joc cu copiii,unii din vecinii noștri se opreau lângă mine ,mă mângâiau pe cap și spuneau:
-Copil fără noroc - .Mama nu mai făcea față cheltuielelor . Tata nu mai era ca să aducă bani în casă ,mama nu avea ser-
viciu .O vedeam adesea socotind cu grijă fiecare bănuț să ajungă să plătească datoriile .Mama nu mai făce torturi de ziua
noastră ,nu mai face păcintele ei pentru care tata o lăuda.În casă întrase sărăcia .Mama se schimbase mult ,era tăcută și
nervoasă, nu mai mergea nici radio ,nici televizorul de la moartea tatei .Grijile casei ,școala ,hrana și datoriile au doborât-o
pe mama ,nu mai era nicio ieșire.A m auzit-o certându-se cu tata: -De ce ,Ștefane , ne-ai lăsat ?Cum te-ai îndurat de copilașii
noștri ,nu-i vezi cât de nefericiți sunt ?-
Mama și-a luat lumea în cap.Câteva zile ne-a lăsat în grija lui tanti Ana ,vecina noastră .La întoarcere , mama ne-a
îmbrățișat și ne-a spus că trebuie să vindem apartamentul să plătim toate datoriile și cu ce ne mai rămâne a găsit o casă
modestă la țară .Împortant este să avem un acoperiș deasupra capului .Trebuie să avem mult curaj să plecăm în necuno-
scut ,să rămânem împreună .Am așteptat vacanța de vară .După cum spuneam ,casa de la țară era mică ,dar avea curte
mare cu loc de joacă și o grădină plină de pomi fructiferi și viță de vie ,se cheamă că suntem bogații!...
Pe undele iubirii
Pe verdele ierbii să-ți porți pașii ușor,
Căci pulberea-i trecută prin viacuri
Drept hrană pe glie și semn tuturor:
Năpastă ,urgie,războaie sub brazdă ascunde
Sufletul neamului meu răbdător .
Cine socoate și azi poate spune
Câți nori și negre furtuni
Pământul acesta le poartă în spate
Că azi, nu mai crede în minuni !...
Dar ceva tot a rămas:
Dragostea de popor și de glie
Azi mai mult ca niciodată,
Iubiți-vă ,fii ai neamului,meu
Căci asta se poae!...
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
O POVESTE PENTRU TINE
Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
BOB DE ROUĂ
Bob de rouă vă dau vouă ,
Suflet blând hrănit cu cânt,
Glas duios și-un trai frumos
Vouă dragii mei copii ...
Voi îmi aduceți bucurii!