Primul gând

Nu ți-am mai scris de-atâta timp,

Dar te-am păstrat în fiecare apus,

Am luat albastru dintre stele

Și am scris pe cer ce nu ți-am spus.

Simți? De departe, ca-ntr-un vis,

Când mă agit, mă pierd în gând,

Cum te ating cu visul meu

Și te îmbrățișez profund.

Nu știu să-ți spun ce port în suflet,

Daaaar…

Gândește-te la luptele dintre daci și romani,

Te-ai gândit?

Așa simt când știu că iar vei fi departe,

Și că nu voi ști nimic despre tine aproximatiiiiv...

O sută de ani.

Însă știu că, de fiecare dată, îmi apari în vise,

Când mi se face dor,

Și sper ca în această sută de ani,

Să fiu un veșnic visător.

Sunt aici, rătăcită de-o vreme bună,

Într-o lume abstractă, care nu-mi place deloc.

Dacă ntr-o zi o să-mi găsesc sfârșitul,

Sunt destul de sigură că va fi vina

Vreunei științe exacte, prea reci pentru sufletul meu.

Urăsc să lucrez cu numere,

Ele se vor perfecte, iar eu nu sunt.

Eu sunt o eroare care visează.

Și am motive să cred că numerele mele-s defecte,

Că ceva din ele nu se aliniază.

Imaginează-ți că am refăcut de zece ori același calcul

Cu aceleași numere și nu…

Nu exagerez când spun că

De 9 ori răspunsul ai fost… tu.

Așa că, dacă tot continui să-mi ocupi gândurile,

Să-mi încurci cifrele în neștire

O să încep, în cele din urmă, să cred

Că matematica nu e chiar atât de rea,

Dacă toate soluțiile duc la tine.

O să încerc să supraviețuiesc în lumea asta rece,

Poate încep într-un final să-i dau de cap,

Pentru că recunosc, de cele mai multe ori,

Greșesc intenționat.

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

O să îngheț de frig fără tine,

Această tăcere cât rece ne ține…

Am înghețat și noi

Și pe lângă noi e rece în oricine.

Și-un gând mă apasă în tot acest frig

Cum fug de oameni și mai ales de tine,

C-am lăsat țurțurii de gheață

Să-și găsească adăpostul în mine.

Dar cel mai mult din imensa tăcere

Pe care am lăsat-o să crească tot mai gri,

Mă tem că te-ai supărat pe mine

Și că ai stat cu mine în frig.

Adevărul e că iarna asta

Vine din faptul ca te văd atât de rar,

Încât este singurul anotimp care ar putea suporta

Cât de puțin te am.

Și deși te simt aproape în sufletul meu,

Ca și cum ai fi chiar aici lângă mine,

Mă mai cuprind uneori gânduri confuze,

Că poate e totul doar la mine în minte.

Și mă tem ca-ș putea să mă fac de râs,

De parcă nu fac asta oricum destul de des,

Așa că nu știu de ce ar fi asta o problemă,

Nu are niciun sens.

Dacă ai ști, mi-e așa dor de tine

Că din ierni mai cobor câteodată,

Îmi trimit în inimă ochii

Să te vadă măcar o singură dată.

Și atunci când te ating chiar și-un pic,

Frigul dispare…

Iar iarna devine tot mai neconvingătoare.

Draga mea rază de soare.

În toamna asta, vara-i amintire,

Un vers trecut prin foc și căutări,

O prea frumoasă, lungă povestire,

S-a dus atât de greu…

În depărtări.

În toamna asta, ziua-i ruginită,

Și frunzele se întind pe pat de ploi,

Ai fost cu mine-n vara infinită,

Și acum te port și-n toamna…

Dintre noi.

În toamna asta, când cerul e mai rece,

Și vântul adie parcă ușor,

Aș vrea să știi că mie,

de tine…

Mi-e dor!

În toamna asta, soarele e-o păpădie,

Îți scriu cu brumă, rând cu rând,

Că-n toamna asta argintie,

Tu îmi ești cel mai…

Dulce gând.

Aproape uitasem că-i toamnă încă,

Pe poteci… frunze căzute, tăcute.

Trec oameni și le calcă-n picioare,

Dar cine să le ajute?

Te văd într-un colț de alee, sub tei,

Cea mai frumoasă dintre frunze, și-mi spui,

Să nu te calc, că încă mai vrei

Să mângâi o rază de soare, întâi.

Rămâi lângă teiul bătrân și uscat,

O frunză pierdută în toamnă… și-mi doresc

Să trec cu grijă pe lângă tine,

Să nu te strivesc.

Dar nu pot să te las pe alee,

Te iau cu mine, cu grijă, încet,

Lumea tăcea, timpul se oprise,

Și eu te purtam toamna… în buzunarul meu drept.

Ce-am greșit eu știu prea bine,

Dar eu cred și chiar socot,

Că n-am fost eu pentru tine

Nici prea bun, dar nici despot.

Ce-ai greșit nu știu prea bine,

Dar eu cred că tu ai fost

Hărăzită pentru mine

Să-i dai vieții mele rost.

Și am fost cum vrut-a Domnul,

Domnul nostru DUMNEZEU,

Care ne-a impus destinul

După LEGEA LUI mereu.

Scumpei mele soții Valeria, 22.01.2023, ora 21:35

Mi-ai apărut pe început de toamnă 

Pe când cocorii zburau către apus, 

Era un timp frumos, era pe înserat 

Când bună seara spre grup ai spus. 

Eram mai mulți strânși la o masă 

Cu-apucături rebele de școlari, 

Ne povesteam izbânda noastră 

De-a fi admiși studenți veterinari. 

N-a trebuit mult timp să treacă

Să simt cum inima mi s-a aprins, 

Și că privirea a lunecat spre tine 

Iar glasul deîndată mi s-a stins. 

Țin minte cum am intrat în vorbă 

Fără a ști că vreau să-ți zic ceva, 

Și mâna ți-am întins pentru salut 

Ai acceptat zâmbind la altcineva. 

Puțin cam rușinat m-am retras 

Dar ochii au rămas țințiți pe ea, 

Să văd cum se comportă-n grup 

Și dacă mai zâmbește și altcuiva. 

Surprins am fost că a venit la mine 

Și-am turuit și spus vrute nevrute, 

Ne-am cunoscut și zis cine suntem 

Simțind că am avut clipe plăcute. 

De-aici n-a fost decât un pas 

Să închegăm perechea potrivită, 

Îndragostiți, iubiți pe-acest pământ 

Și fericiți că viața ne este...împlinită!

Iubito, e timpul regăsirii noastre,

E vremea iubirilor pierdute,

Ajunge suferinței oarbe,

De ce să plângem iarăși

Când ne putem iubi

Ținându-ne de mână!

Iubito îți jur iubire numai ție

Îți cer iertare unde ți-am greșit,

E timpul regăsirii noastre,

Hristos ne vrea-mpreună,

Iubindu-ne fără sfârșit ;

El fost-a răstignit și pentru-a noastră Mântuire

Pe diavolii cei răi i-a izgonit

Ca noi să îi urmăm exemplul

Să nu-i uităm nici răstignirea dar nici jertfa

Să ne iubim cu toții

Așa cum doar El ne-a iubit!

(18 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Every rose has its thorns.

Show me yours—

I have hands

willing to bleed.

Petals fall,

scars remain;

proof of the path

we dared to take.

Hold out your wounds,

bare and true—

I’ll cradle them softly

in evening’s dew.

Now I behold—

no thorns to bear,

for she is a tulip

amidst roses rare.

Cade cortina peste noiembrie,

Iar sufletul strigă că-i la ananghie.

Ale timpului pânze par de nestrăpuns

Și ale iernii mreje parcă m-au ajuns...

Mii de iluzii se pierd în egoticul vals,

Dar spune-mi tu, inimă, ce-i cu acest fals?

Îmi aud sufletul rostind un pregnant ultimatum,

În timp ce eu refuz a pierde lupta cu sobrul bucium.

Las deoparte armele, deschid larg ochii...

Zăresc stropul de speranță ne-nsoțit de confuzii...

Și reușesc a înțelege busola sorții.

- poezie redactată pe 27.01.2024 - Sergiu Țandără