Cand a plecat tata

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...

Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.

Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.

Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.

Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie 
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.

Am o inimă.
O inimă străină,
dar e aceiași inimă de ieri
și din trecute primăveri,
când era limpede și senină.

Am o inimă.
O inimă obosită.
cuvântul încerca s-o mângâie
și poate e singurul, care o știe,
care ar face-o liniștită.

Am o inimă.
O inimă visătoare.
Stelele cerului întreg, ca răspuns,
în cămara stingă a ei, s-au ascuns,
ca peștii - în mare.

Am o inimă.
O inimă care a iubit.
Cu îngeri, cu draci și cu toate
și rele și sfinte adunate
cu drag le-a trăit.

Mai am inimă.
O inimă ca și a ta.
Ce are-n ea și lumini și păcate.
Aceiași inimă în noi se zbate,
te rog, nu uita!!!

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.

Eu sunt un mos cu parul rar, 

ce vrea sa te iubesca-nfiecare seara,

dar tu, femeie ticaloasa, ma tii afara.

Atunci, cuprins de elanuri circadiene,

ca un hot patrund in casa,

sarutandu-ti usor dulcile gene...

Si tu adormi, femeie ticaloasa,

gemand: ah, oh... mos Ene!

Am iubit și eu odată o femeie Și o mai iubesc și acum. Chiar dacă ea de mult nu mai e lângă mine Și din dragostea noastră a rămas doar scrum! Am iubit și eu odată o femeie, Frumoasă cum e luna de pe cer. Cu ochi luminoși cum este calea lactee Și plini de tandrețe, și mister. Am iubit și eu odată o femeie Cu multă patimă și amor. Și visam că sunt un zeu, Un zeu nemuritor! Am iubit și eu odată o femeie, Parcă din altă viață, de pe altă tărâm. Dragostea noastră s-a aprins ca o scânteie Și arde și acum în sufletul meu plăpând. Poezie de Vladimir Potlog

Te-aș fi iubit cât ține viața,

De-ai fi știut să crezi în mine,

Dar ai lăsat în vânt speranța

Și-ai rătăcit printre străine.

Ți-am pus în palmă vis și soare,

Ți-am dat din nopți lumini aprinse,

Dar n-ai văzut cum fiecare

Se stinge-n umbrele nescrise.

Te-aș fi iubit, dar n-ai știut

Să-mi ții în suflet primăvara,

Și-ai fost un dor necunoscut

Ce-a risipit în vânt comoara.

Privea într-o zi de la mine din gând

Apusul de soare pictat de-un artist,

Aproape absentă și-abia respirând

O doamnă în roșu cu chipul ei trist.

Priveam și-eu ceva, mă uitam fix la ea,

Atât de frumoasă c-aproape nu crezi,

Părea doar un vis dar era altceva:

O doamnă în roșu cu ochii ei verzi.

Clipa din gând trebuia folosită,

Declarații fierbinți, vrăjeli, poezii

I-aș fi tot spus dar părea rătăcită

O doamnă de roșu în viața ei gri.

Mă-ntrebam dacă-s treaz sau poate că dorm,

O cam deranjam, mă gândisem să plec,

Dar nu prea puteam, mă vrăjise enorm

O doamnă în roșu și visul ei sec.

Eram ca blocat, un penibil tablou

Până când totul mi-a vorbit despre ea

Și-am fost mai atent, am privit-o din nou

Pe doamna în roșu... era mama mea!

Atunci m-am trezit, nu puteam să o pierd,

I-am zis mai întâi "te iubesc, ca să știi

Și vino mai des, mamă, să te dezmierd

În roșu, în verde sau cum vei pofti!"

În fiecare picătură,

Am simțit dragoste și ură.

Eu mult te-am iubit

Și, Doamne, cât am suferit!

Știi, la început e greu,

Te doare sufletul mereu.

Trece timpul și răsare,

Soarele din nou apare.

La tine, în schimb, apare

Suferința; ea te doare

Și rău te apasă

Când mă vezi așa voioasă.

Tu acum vrei împăcare,

Dar iubirea nu mai răsare.

Cupidon el nu mai vrea

Să îți dea dragostea mea.

Ai avut și ai pierdut,

S-o prețuiești n-ai știut.

Viața merge înainte,

Cu sau fără cuvinte.

Pe un drum nou am pornit;

„Mâine”, speranțe mi-a dăruit.