POSESIE...

    Când soarele se va lăsa,
    Şi-amurgul violet locu'-i va lua,
    Să ştii iubito, c-am să vin, 
    înveşmântat în umbre-pelerin,
    Să bat încet la geamul tău,
    Semnalul sufletului meu.
    
    Şi-ai să-mi deschizi încetişor,
    Şi-am să intru ca un nor,
    învăluind întreaga casă,
    Cu un miros de frunză arsă,
    Că uite, toamna, a venit,
    Să-ţi spună că-s îndrăgostit.

    Se făcea că noi doi ne plimbam pe vreme bună,
    Pășeam pe stele, către-o margine de lună,
    Și-ntruchipați într-o lumină sacră, albă,
    Am întregit cu încă două stele a bolții salbă…
    
    Tu m-ai privit așa cum mă priveai ades:
    Senin și fără umbre, sau alt subînțeles.
    Iar eu, cu mine, te-am cuprins încă odată,
    Timid, nedându-ți drumul niciodată...
    
    Și când zburam înalt, prin stolul de egrete,
    Dansând un cosmic dans fără regrete,
    Pe-o muzică nepământească și divină,
    Ne minunam de aripile noastre de lumină...
    
    Și-am rătăcit prin cerul fără margini,
    Lăsând în urmă nescrise, albe pagini,
    Ținându-ne de mâini, pășeam tăcuți pe nori,
    Pe drumuri de lumină, spre veșnicie-n zori...
    
    (Partea a lll-a, Ciclul „Căutări”)

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...

    Mă pierd. Mă scufund în uitare.
    Mă uiți. Mă tratezi ca atare.
    Am plecat. Discret fără umbră.
    Ai rămas. Înveșmântată în ură.
    
    Te respir. Îți adulmec parfumul.
    Fără mine. Destrămat îmi e drumul.
    Pozele-s șterse. Precum frunzele moarte.
    Te-am iubit. Să te uit, nu se mai poate.
    
    Cine ești. Un zbor prea devreme.
    Cine sunt. O carte fără poeme.
    Gustul de măr. A fost sărutul tău.
    Sunt gol. În mine acum este hău.
    
    Mă uit. Mă scufund în uitare.
    Ai fost. Pe obraz o lacrimă mare.
    Te uit. Mai arunc doar o privire.
    Am fost. Acum sunt doar o ieșire.

    Dincolo de oceanul albastru,
    Zac ţărmurile inimii mele sfărâmate 
    De-atât de multe furtuni.
    
    Dincolo pe ţărmurile frânte,
    Doar urmele paşilor tăi 
    Mai dăinuie neantul.

Din livada cu măslini,
Imn cântat de heruvimi,
Se aude-n ceas de seară,
Picurând lumina-n ceară...

Sub icoanele prea sfinte,
Cartea sacră în cuvinte,
Ferecată în cleștar,
Stă deschisă în altar...

Peste turlele-smerite,
Cu aripile-aurite,
Zboară îngerii-nspre stele,
Preaslăvind raiul cu ele...

Praf de stele luminat,
Fă-mă, Doamne, pe-nserat,
Și m-așterne în pridvor,
Lin, să cânt ca un izvor...

Curs în calea dragei mele,
Ca o miere peste piele,
Imn cântat de heruvimi,
Din livada cu măslini...

#ingerulmeu

Ți-aș sculpta chipul 

Din mii de zâmbete

Câte tu mi-ai pus pe față 

De când ai apărut în a mea viață.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de stele,

Dar din câte sunt pe cer

Doar tu strălucești dintre ele.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de inimi,

Dar dintre toate

Doar a ta contează tare.

Ți-aș sculpta chipul 

În stânca munților 

Ca să nu poți vreodată 

Să te topești de al meu dor.

Ți-aș sculpta chipul 

Din absolut orice,

Dar nu din marmură 

Căci n-aș vrea să-l strivesc 

Cu iubirea mea toată.

Am obosit de toate 

Am obosit să mai gândesc

Și gândurile mele

Toate în cap se învârtesc

Iar toți oamenii aceștia

Încet încep să îi urăsc

Căci nau știut vreodată

Să-mi spună sincer ce gândesc

Tu ești la fel ca ăia

Care vorbesc, vorbesc, vorbesc

Dar totuți niciodată

Nimic nu mai înfăptuiesc

Sunt iar dezamăgită

De dragostea ce a trecut

Fără să te doară

Măcar un minut

Și vreau să uit de toate

Ce am simțit și mi-am dorit

Dar inima mea cere

Să le pun pe repeat 

E greu să șterg iubirea

Ce-o visez nopți la rând 

Și crede-mă iubire

Nu mai pot să te uit!

Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit

Ești un versificator, nu un poet, așa zicea, 

Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă, 

Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).

I-am dat să-mi citească de pe telefon, 

direct în franceză Je est un autre.

Am știut dintotdeauna că nu sunt poet, 

Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea

prin aer un R, et je me suis reconnu poete,

-Ce teribilă e Poezia- ! 

În timp ce limba ei împingea prin aer un R, 

Și doamna care se așezase lângă noi, 

Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani, 

Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare, 

la Starbucks, într-o zi oarecare. 

Cu un piaptăn te-aș putea vraji,

Ti-aș face cărări in gânduri

Și eu m-aș plimba printre ele,

Te-aș duce aproape de stele

Si te-aș lăsa singur pe lună,

Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.

Te-aș lăsa cu marea,

Să mi te spele cu sarea,

Să mi te dea curat,

De altele uitat.

Să te inmoi ca lutul,

Să-ti calc doar eu pământul.

Apoi te las,că sunt grăbită,

Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.

Și aș fugi in noaptea adâncă,

Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.

Și m-aș ascunde dupa stele,

Până vei plânge lacrimile mele.

Și de-aș mai vrea o dată

Să fiu a ta fată,

Mă voi lasa curtată.

Hai vino îndată!

Sertare îndesate vintage.

Miroase-a scoici, dar și a cozonac.

Ciudat amestecul de mări înzăpezite,

O înghețată cu aromă de haos

Mulți fluturi colorați

crâmpeie de lumină difuză

păduri de zâmbete și lacrimi.

Totul se vântură prin ceață,

apar, dispar, se leagă, se dezleagă

Ascunse precum firul de praf sub preș

Câteva cioburi strălucind ruginite

Urmele dorului printre bătăile de inimi

Penele aripilor din timpuri înalte

și multe, foarte multe uși închise