L-am întrebat:
"De unde ai asta?"
Mi-a răspuns, grav aș putea spune:
"De la un bătrân șaman. Mi l-a dat înainte să moară."
Am privit îndelung țestoasa de peruzea în care parcă se adunase tot cerul verii, prinsă cu un șnur, la gâtul firav al copilului.
L-am privit cum îndesa frunze uscate în rucsac și l-am întrebat:
"La ce-ți trebuie frunzele astea? Ce vrei să faci cu ele?"
Mi-a răspuns ușor iritat:
"Vreau să le semăn. Știi, acolo unde stau eu, nu sunt copaci, nu există niciun petec de iarbă. Peste tot unde te uiți, vezi numai ciment, beton, oțel sau sticlă. Nu sunt copaci sau vreo floare. Așa, poate că vor crește și la mine copaci."
"Pentru asta ai nevoie de semințe și nu de frunze.", am spus eu ușor amuzat de seriozitatea copilului.
S-a uitat la mine cu milă și mi-a răspuns:
"Tu nu știi că din frunze răsar alți copaci? Uite, am să te chem după ce am să semăn câteva frunze. Și după ce va ploua. Că frunzele au nevoie de apă. Și de soare."
L-am privit din nou și i-am întins un pumn de frunze roșii, galbene, arămii și verzi:
"Ia-le și pe astea. Trebuie să ai câte una din fiecare culoare."
M-a privit cu ochi mari:
"Nuuu! N-ai înțeles. Nu contează culoarea. Doar ți-am zis: le trebuie apa și soare."
"Corect.", am gândit eu. "Bună observație."
Și abia atunci mi-am dat seama: din ochii copilului izbucneau raze orbitoare de lumină. Iar copilul acela eram eu. 
"E toamnă.", am zis copilului din mine, încercând din răsputeri să nu par banal.
"Da!", mi-a răspuns el cu vioiciune. "Dar încă mai este timp!"
"Timp... Pentru ce?", am întrebat eu.
"Să răsară!", mi-a răspuns el simplu.
O, Doamne! Câtă dreptate avea! Am privit cerul și-am zâmbit. Da. Încă mai este timp. Timp pentru toate. Timp pentru mine. Și pentru copilul cu ochi de soare.

#povestire, #inocenta, #speranta, #copil, #metafora, #lumina, #fantasy, #ShadowMan

    Printre funigei de zăpadă, haotic dansam,
    Fără să-mi pese de lume, habar nu aveam,
    Ningea liniștit peste-a felinarelor lumină,
    Poleind cu aur curat întreaga zare divină...
    
    Zăpada groasă în straturi caste se-așează,
    Îmbrăcând copacii ce încă mai visează,
    Iar vântul rece, plăcut, își tot susură dorul,
    La călătoarele păsări, uitându-le zborul...
    
    Pășesc pe drumul amorțit sub omăt,
    Ascultând zurgălăii și-al colindelor freamăt,
    Pe uliți sătenii, slăvesc în Ajun de Crăciun,
    Nașterea Domnului nostru cel Bun...
    
    Sub cerul acesta albastru, cu stele pictat,
    Pacea în taină, coboară încet, peste sat,
    Iar în lumina blândă, divină și sfântă,
    Iarna sublimă, peste toată suflarea, cântă...

    Nu mă atinge: aripile mele de lumină, se pot scutura. 
    Taci şi ascultă: corul de îngeri, căci de-acum vor zbura. 
    Priveşte şi-nvaţă: treptele-acestea, te urcă-n spre cer. 
    Fii calm şi te roagă: cuvintele tale, se-aud din eter. 
    
    Urmează poteca: de-i dreaptă, ea te va duce lin. 
    Aşteaptă: vei înflori albastru, în ramuri de măslin. 
    Fii liber şi-ntelept: şi veşnicia lumii, va fi mereu a ta. 
    Învaţă şi pe alţii: şi poate printre stele, vei străluci cândva.

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

Întotdeauna am să rămân uimit de puterea unui sunet, a unei arome, a unei imagini fugare a unui lucru precum o rază de soare, sau a unui crâmpei dintr-o zi, să declanșeze mecanismul unei amintiri și să te trezești brusc prizonier în temnița acelei amintiri, cu privirea-n gol, uitând preț de câteva clipe realitatea prezentului...

În casă e liniște, afară se sbate un vânt insistent, care nu convinge nici copacii descărnați de frunze, nici cerul incolor, îngreunat sub o pătură grea de nori...

Mi-am pregătit un ceai și am tras o pătură pe mine, - deși nu era neapărată nevoie -, iar toată această atmosferă amorțită, mă făcea să alunec încet, către un fuior subțire de ceață, un vârtej lent, care se străduia să coloreze și să aducă la suprafață, nu știu, poate o șoaptă, poate o amintire...

Îndepărtat, aud râsete fragmentate de tăceri și imagini fugare se perindă prin mintea mea preț de o secundă, prea repede însă pentru a putea fi "prinse", un ghem de ațe colorate strident, însoțite de zgomote similare căutării unui post de radio, scala fiind prea vastă, precum o câmpie largă, iar cursorul, prea leneș pentru a stărui asupra unui... unei...

... nu știu de ce mi-aduc aminte de asta, dar se făcea că stăteam în bancă ascultând pe fundal, zgomotul întretăiat și ascuțit al cretei care își lăsa sinuos urma pe tablă sub forma unor fracții încâlcite, un limbaj matematic greu de pătruns... Iar eu priveam pe fereastra largă a clasei, dansul frunzelor de plop care-și șopteau vremelnicia unele altora, în petice albastre de cer...

Așteptam cu nerăbdare țârâitul soneriei care avea să anunțe sfârșitul orelor de clasă, sfârșitul unei zile, în care mintea mea refuza să mai învețe ceva, fiind prea-plină de lucruri de neînțeles, care ar fi trebuit să mă pregătească pentru examenele ce aveau, precum un torent de neoprit, să vină...

Simțeam un gust amar și fiind golit de substanță, tanjeam după foșnetul frunzelor ruginii care mi se așezau în cale într-un covor gros, fermecat, pe care mi-l doream cu ardoare, să-mi rătăcească pașii pe alei neștiute sau străbătute prea rar, simțeam, așa, o greutate, o lehamite chiar și de propria mea umbră, voiam doar să mă rătăcesc de mine și de lumea asta toată, de reguli stricte și șabloane, de mult prea multe cuvinte și mult prea multe tăceri...

Frânt, m-am așezat pe o bancă, privind fără să văd, luciul lacului spart în unde mărunte de câte-o frunză rătăcită sau de câte-o umbră fugară, ce vestea lumii întregi un apus de soare obosit, întocmai precum ființa mea străvezie. Simțeam că ceva s-a rupt în mine, un zăgaz care odată luat de apele tulburi ale cunoașterii, avea să mă conducă către lumi sterile, fără culoare, fără viață, umplute până la refuz doar de cuvinte și numere pierdute în infinite rădăcini pătrate și radicaluri...

... matrici pe care nu le voiam, nu le înțelegeam și le respingeam cu toată ființa mea, fiindcă undeva, ascuns în mine, încă mai rătăcea un râset, un hohot gigantesc, al unui copil cu părul bălai, murdar la bot de urme de nuga, cu mânuțele lipicioase, doritoare să îmbrățișeze lumea asta nebună în goana ei spre niciunde... 

Copil care n-avea de unde să știe că la peronul acela de gară, avea să sosească un tren care avea să-l poarte într-o călătorie lungă, către un om, care într-o după-amiază de toamnă târzie, privind printre aburii unei cești cu ceai, va fi întrezărit pentru o clipă, din umbra unor radicali, privirea goală și disperată a unui adolescent care stătea pe o bancă..., nefiind în stare să-i spuie că, undeva, cândva, totul va fi bine...

Astăzi păsări au cântat în drumul meu,
Și le-am zâmbit grăbit, în treacăt,
Atent la cer și palid curcubeu,
Cu sufletul înstrăinat, închis cu lacăt...

Nu mai credeam că primăvara vine,
După această iarnă neobișnuit de grea,
Simțindu-mă golit și-nstrăinat de mine,
Nu pot să trag pe zarva lumii o perdea...

În mine nu mai sunt nici eu să te-nțeleagă,
Căci, tu... tu ești acum mai presus de cuvinte,
În timp ți-ai devenit destulă și întreagă,
Iar eu... în brațe nu te mai pot prinde...

Cum să închid acest capitol de poveste?
Nu pot să trec cu nonșalanță mai departe...
Căci vreau să cred că lumina încă mai este,
Și n-am fost doar o pagină într-o carte...

    O, te-ndeamnă să rămâi, 
    Să rămâi numai o clipă, 
    Cât o zbatere de-aripă… 
    
    O, te-ndeamnă nu pleca, 
    Nu pleca, mai stai o noapte, 
    Şi-o să-ţi umplu ora-n şoapte… 
    
    O, te-ndeamnă să mai stai, 
    Să mai stai o oră-ntreagă, 
    Să-ţi şoptesc cât mi-eşti de dragă…

    Ultimul pas făcut înspre moartea,
    Strivită-n oasele mele...
    Umbra ultimului pas,
    A apus... şi s-a dus...
    O nouă lumină pentru mine,
    Nu va mai fi,
    Doar umbra unui sărut... ultimul,
    Sărut pe drumul sinuos, fără sfârşit,
    Al trupului tău...

Adio bărbatul meu cu sufletul îngheţat,

Rămâi în filmul altei femei

eu am câştigat un rol parşiv,

tu n-ai câştigat decât nimic

Repetă filmul  cu o altă femeie

Căci eu am obosit de povestea spusă prea devreme.

Eu nu regret ca te-am cunoscut 

Și nici focul ce-n mine tu l-ai stârnit 

Regret doar ca povestea s-a sfârșit 

Traumatic...cu-n dor ce va arde la infinit.

Ai fost bucuria ce n-am mai simțit 

Un vis ce părea a nu se sfarsi 

Si deși încerc să merg mai departe

O parte din mine te ține aproape.

Încă mai cred undeva în adânc

Ca vom mai bea un vin in doi

Ca visul acesta deși pare stins

Încă mai poate renaște din gol.

Cealaltă parte din mine, rece,

Știe ca totul e doar o părere 

Un vis pierdut in al iernii vânt 

Ce lasa-n urmă dor și cuvânt.

Între vis și real, pendulez și mă frâng 

Cu inima prinsa-n ce-i drept și nedrept

Și deși știu că noi nu vom mai fi

Intr-o parte din mine...esti visul ce va dăinui

Sub coloanele lumii mele interioare,

te-ai așezat tu,

încercând să te ascunzi

de acei ochi albaștri arzători.

Ai început să zugrăvești cu var de zmeur

pereții inimii mele

care te-au ascuns în piramidele deșertului

în care nu te găsesc

când fugi de haosul meu haotic.

Sub coloanele lumii mele interioare,

ai vărsat cafeaua cu miere

care mi-a pătat sufletul ars

de ceaiul tău de păpădie

pe care nu ai încetat să-l bei nici azi.

Ai început să ștergi cafeaua

cu un prosop uscat și ud de amintiri,

dar cafeaua nu vrea să mă părăsească,

dar de fapt sunt eu acea cafea

pe care ai vărsat-o pe masă.

Bunica

Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.

În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine