POSESIE...

    Cuvântul tău a rupt în mine,
    răni şerpuite, de bici,
    şi-a erupt, ca o lavă fierbinte,
    peste coşmarul meu cotidian,
    şi s-a întors împotrivă-mi,
    şi-mpotriva lumii întregi,
    şi către toți împăraţii şi regii,
    care au dreptul la ultimul cuvânt,
    cuvântul tău, împotriva ta,
    împotriva mea, împotriva vieţii,
    cuvântul tău, care nu mai poate fi uitat,
    cuvântul tău, care acum e şi-al meu...
    noi am spus «nu»,
    noi am spus «da»,
    am dat verdicte,
    şi-am stabilit adevăruri,
    cum că lumina, e de fapt întuneric,
    albastrul, e de fapt roşu aprins,
    soarele l-am înecat în mare,
    luna în cuvinte,
    aceste cuvinte, cuvintele noastre,
    care se reduc de fapt, la un singur cuvânt:

    cuvântul tău... şi al meu...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

    Cât încă mai pot,
    Să respir şi să cad,
    Să nu mor de tot,
    În flăcări de iad... 
    
    Cât încă mai pot,
    Mă târăsc şi mă zbat,
    Sub al ploii ropot,
    În zi de sabat... 
    
    Cât încă mai pot,
    Din genuni am să urlu,
    Către al morţii clopot,
    Dogit, grav şi amplu... 
    
    Cât încă mai pot,
    Am să mor încă-odat’,
    Cu sufletul scos,
    Din trup expirat…

    Ce știi tu, știam și eu:
    Noi, zâmbind, ne vom găsi,
    Împreună - tot mereu -
    Într-o foarte bună zi.
    
    Ce știu eu, știai și tu:
    Tu ești Soare, eu sunt Luna,
    Tu adânc, eu zbor înalt -
    Două jumătăți într-una.
    
    Ce știm noi s-a împlinit:
    Căci noi doi ne-am potrivit,
    Ca o ploaie-n infinit,
    Într-un zbor nemărginit.

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    Şi m-aş opune lui Neptun 
    Zădărnicind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerând apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimile de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile îngreunate-n pene 
    M-aş încumeta să zbor în treacăt 
    Pân' la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

O mie de ochi cercetători a mirare,
Mă privesc cu o tainică și mută ardoare,
Pe care o simt fără vreo urmă de nori,
Într-a lumii lumină și în cânt de viori...

Ropot de gânduri ce zburdă haotic, 
Se scutură-n stele din cerul despotic,
Pierdute-n tăceri, niciodată nerostite, 
Umbrele trec, în șoapte sfințite...

Reflexii ce ard trecător în aceste vitrine,
Ca o rouă strivită sub pleoape divine,
În zadar sunt aceste oglinzi tulburate, 
Durerea luminii izvorăște din carte...

Pe zi când lumina s-a desfășurat,

In 1 ianuarie, în prag de An Nou,

Al meu băiețel pe Pământ s-antrupat,

A fost dar divin, de la Dumnezeu!

Si nu am cuvinte sa il defineasca,

E clar pentru mine-i fiintă Cereasca!

Si el si a lui mama ce o iubesc,

Femeia pe care din veci mi-o doresc!

Cu ochii tai verzi si parul tau blond,

Frumoasa mea, ooh mare  iubire!

În brațele tale natura varsa,

Povestea noastra de fericire!

Intreg Universul se-nchina-ti in față

Ca esti un izvor datator si de viata,

Ca esti un izvor de iubire deplina,

Ca tu esti a mea... esti fiinta divina!

In fiece clipa el prinde contur,

Si-a noastra iubire-l inunda complet.

E Levi din ce in ce tot mai mult!

E tot pentru mine! Copilul perfect!

Si da, m-ai facut fericit peste poate,

De-aceea si trec usor peste toate!

Ca am mangaiere-n a mea batranete

Ce sta doar sa vina si  nu cu tristete!

Ca am eu acasa si-un alt baiat

Ce straluceste acum ca barbat!

Olimpic avem noi in casa, sa sti...

Ca e lucru mare sa-l vezi zi de zi!

Ca vine si vremea ca sa isi ia zborul,

Sa zboare n vazduhuri ca un porumbel,

Si-om plange amarnic ducandu-i doar dorul!

L-avem noi pe Levi, ne mangaie el!

Si uite asa viata-i buna cu mine,

Sa fiu fericit si sa o traiesc!

Sa fiu multumit ca azi te iubesc,

Ca tu sa fi azi fericita cu mine!

Te iubesc prea mult 

Nu ma refuza

Vino la mine vreau sa fiu a ta

Tu imi zambesti, poate ma doresti

Inima ma indeamna sa te iubesc

Dar sufletul ranit spune ca gresesc

In acest plic de la mine

Este dragostea pentru tine 

Eu ti-am spus ca te doresc

Dar tu pe mine ma dezamagesti

Te uiti, zambesti si pleci

Dar eu tot pe tine ,

       TE IUBESC

        S-a tras o cortină groasă,

        Peste culme peate casă

       Fumul suie tremurat

       Zilele s-au micșorat.

        Dimineața-i fără soare

        Floarea din grădină moare

        Norii cern o apă deasă

        Ce-i pe afară cui îi pasă?

        Cerru-în zare-i  plumburiu

        Doar un vânt bate zglobiu,

        Însă toamna e bogată

        În ruginiu îmbrăcată.

Era prea cald să înțeleg că nu mai am putere, 

Mă înădușeam in flori de crin, în buze dulci și... miere. 

În palmă scrisul nu-l ștergeam, era prea prospată cerneala,

Cuvintele ce mă pierdeau, durerea și cu albăstreala.

Erai cu părul nod, înrămurit în două rădăcini de tei,

Miros ce beat eram de el, pierdut în ochi și în scîntei.

Mergeam cărările de praf, pe lîngă iaz din stele,

Cuvintele ce nu mai văd, sunt încă beat de ele.

Erai in rochie de flori, în multe flori de primăvară, 

Eu mă simțeam străin cu noi. Stiam că sunt povară... 

Ai spus că visele se pierd și visul meu s-a dus,

Acea cerneală a rămas, albastră în culori de'apus.

Mă atingi

fără mâini,

și pielea mea

îți răspunde.

Te simt

fără să te caut,

iar liniștea dintre noi

nu e gol,

ci loc de întâlnire!

JB

Luna mă privește cum zambesc 

Și cum ,naivă, la tine mă gandesc 

Și cum ,cu ochii-aprinși ,pe tine te privesc 

Și cum ,cu brate largi, pe tine te doresc 

iubirea mea aprinsă de tine e ținută 

Cînd pe cer iubire cu aripi line cîntă 

și cînd aștept la tine o voce așternută 

cand o ascult in rămîn de parca aș fi mută