Pete

Ziua întunecată acoperă...

Noaptea, luminată de gânduri,

Suspină durerea când speră

La vederea finalului printre rânduri.

Deformează și creează din pânză

Lumea ce apare în stază.

Culorile dispar, dar din ramă păstrează...

Vreau să mă întorc...

Prin secundele de care mă storc,

Real sau ireal — ești vital.

Nu-mi pasă de moral,

Zâmbesc și râd când te găsesc.

Nu mai vreau să te pierd,

Ascunzându-te cand greșesc

Și vorbesc logic… ca un surd…

Inspir aerul unic, singular,
separat de tot ce e vulgar.
Aerul, pur și murdar, mă satură
de dorința închipuită ce mă separă,
de dorința ce se exprimă.

Mima mimează amuțirea,
rea voință într-un meci de scrimă.
Vorbirea ți-e reală, dar la fel și uitarea.
Invidia zâmbită, ura ecranizată se zbate,
mutată între pereții reci, de voci uzate.

Terță, într-un plan deja finalizat,
nu ești părerea pe care am mizat.
Binele e discutabil,
răul — inevitabil.

Lasă-mă mobil
într-un rai realizabil.
Tactil, simt sticla purtată și lăsată,
odată visată,
acum o vorbă rușinată.

Inspir unicitatea aerului perturbat,
care a urlat și nu a mai sperat,
totul în urmă a lăsat.
L-am apucat și l-am inspirat,
de vise nesaturat.

Râde și roade…

cu mâna pe carne prinde,

printre oase ferme surprinde

dâra de gol — și mă crede.

Vina e a vinovatului,

vânând vina nevinovatului,

a cărui vorbe vagi

varul le pictează cu negre dungi.

Crezut, pe deplin neauzit,

zidind zarea zguduit

de întrebarea fără liniște,

pășește pe pajiștea de muște.

Mușcă din răspunsuri,

din răsputeri caută sensuri;

cu destinații senine văzând,

sătulul mâncând totul — flămând.

Când totul cade…

roade și râde.

Ține-mă de mână,

când mă zbat, ține-mă;

plângând, fii lângă mine,

pictând cu sânge durerea ce vine.

Aproape te simt rece,

dar, cu regrete, te încălzesc.

Frigul... știu că nu va trece,

nu încerc să te îmblânzesc.

Știu că și tu mă simți —

strange-mă… știu că nu minți.

Eu te-am construit ideal,

ești cât se poate de real.

Vital, prin vene îmi treci cu fier,

fierb și mă oprești în ger.

Mulțumesc pentru rezistență…

și eu m-aș rupe de o așa ființă.

Într-o fugă constantă spre succes,
făcând exces de stres —
asta îmi doresc
sau aici mă opresc?

Toți au reușit, cu mine în urmă,
mergând pe sârmă spre altă cârmă.
Văd aceeași destinație ce-mi curmă
setea de eșec infantil ce urăște.

Visul mă pornește, dorința-mi vorbește,
forțând firea ce lovește
de muntele curgând.
Prin gând, în smoală mă vând,
plutind, uitând de ce voiam visând.

Mișcat de ticăit,
încrezut, apoi asuprit,
realizând corpul ce vrea să fie oprit.

Mi-am găsit ritmul printre fețe —
e într-un alt stil de dans:
printr-un vals de experiențe
ajungând la adevăratul sens.

Nu card la rol, minim,

Amar, oare... e trac, numim.

Ta-da, singur, nu iar atacata,

O, sar anul al blog-atașata.

Nu neg lamina, e fel rar,

El are ac supus, nu radar.

Drag, vals, sus ruj, sud e cojoc,

Eram potop masiv, nu caiac.

Mare potop, visam un caiac,

Gard slav, sus jur, dus e cojoc.

 Le era ca supus — un radar,

Un gen animal, e lef... rar.

O ras luna... la glob atașata.

Rug ni s-a dat, un rai atacat a.

Rama era o carte, un minim,

Un drac al lor... minim.

P.S: Acest poem este special prin structura lui. Primele două strofe sunt scrise de sus în jos, de la stânga la dreapta, iar ultimele două sunt aceleași versuri, doar că scrise de jos în sus, de la dreapta la stânga. Este, probabil, singurul poem scris complet în oglindă din România.

Ochii doritori privesc,

dar degeaba se străduiesc

să găsească o sclipire

în a ta simplă privire.

„Pe cerul cuiva

ești cea mai frumoasă stea“

Dar prividu-ți cerul,

tot ce văd e negrul

rămas în urma mea

căci am fost și eu pe el cândva. 

Iar mă opresc la chipul tău, 

Mărind icoana ta senină, 

Să simt fiorul, visul greu, 

Din vremea umbrei de lumină.

Pe buze dulci, în vechiul zbor, 

Sărutul piere-n amintire, 

Pierzându-și gustul de amor 

În marea fără mărginire.

Sunt firul ierbii ce-ai udat, 

De nu mă vrei, mă ard tăcut, 

Cenușa-n cer s-o-nalț curat, 

Spre raiul clipei de sărut.

Iar lacrima, prin vis curgând, 

Spre gura ta se-ndreaptă iară, 

Să-nvie tot ce-am fost, sperând 

Într-o pierdută primăvară.

Văd că îmi arăți sentimente

Pe care nu pot să le traduc,

Doar simt cum inima îmi bate

Și-ncet, încet, încep să mă usuc

Nu știu cum să vin mai lângă tine

Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,

Port frică să nu fiu cumva respins

Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.

Ne întâlnim în fiecare dimineață

În drumul nostru ce duce undeva,

Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă

Și doar privirile parc'-ar spune ceva.

Ieri mi-am propus să-i mărturisesc

Că-mi este dragă și-o vreau a mea,

Azi când ne-am văzut eram ca mut

De unde speach, s-o cuceresc pe ea?

Dar și mâine din nou ne-om întâlni

Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,

Nu doar că m-am îndrăgostit lulea

Și că aș vrea s-avem un viitor comun.

Surprins am fost a doua zi de fată

Când s-a apropiat și mi-a șoptit,

Că și-ar dori să fim prieteni buni

La care vorbe, pe loc eu am muțit.

.....................................

Azi, când amintiri mai depănăm

La o cafea cu scumpa mea soție,

Ne tachinăm și cu umor îi spun

Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!

Ca o stea strălucitoare,

Cu un zâmbet rupt din soare ,

M-ai făcut să simt ,

dragostea ta orbitoare,

Nu am sentimente mai adânci ,

Când la pieptul tău mă strângi,

Atingerile tale moi,

Mă fac să simt că existăm doar noi.

de Laura Lucavischi

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Un secol și o zi, doar noi să știm,

Că am trăit și-am ars să ne iubim.

Când stele mor și cerul se destramă,

Noi vom rămâne, viața fără teamă.

Din vremea noastră s-au scurs clipe

Pe buze mute, jurăminți risipite.

Dar ochii tăi, o flacără albastră,

Răzbat prin timp, mă cheamă acasă.

În fiecare clipă ești o poveste,

Un dor care arde, un vis îngropat.

Dar cum să-ți spun, cuvintele-mi fug,

Și-mi rămâne doar ecoul unui oftat.

Un secol și o zi să mă ierți,

Să te-ntorci, să rămâi, să mă crezi.

Dincolo de timp, de moarte, de noi,

În nemurire să fim doar noi.