Fantome - 17 - Roade

Inspir aerul unic, singular,
separat de tot ce e vulgar.
Aerul, pur și murdar, mă satură
de dorința închipuită ce mă separă,
de dorința ce se exprimă.

Mima mimează amuțirea,
rea voință într-un meci de scrimă.
Vorbirea ți-e reală, dar la fel și uitarea.
Invidia zâmbită, ura ecranizată se zbate,
mutată între pereții reci, de voci uzate.

Terță, într-un plan deja finalizat,
nu ești părerea pe care am mizat.
Binele e discutabil,
răul — inevitabil.

Lasă-mă mobil
într-un rai realizabil.
Tactil, simt sticla purtată și lăsată,
odată visată,
acum o vorbă rușinată.

Inspir unicitatea aerului perturbat,
care a urlat și nu a mai sperat,
totul în urmă a lăsat.
L-am apucat și l-am inspirat,
de vise nesaturat.

Prins de presiune prin foc,

pretind un rânjet în fiecare loc,

împingând zidul neclintit,

cuvântul grăit devenit necinstit.

Vreau să câștig lupte,

dar fără un război în frunte,

urcând când cobor, rezistând

ispitei de a sta în rând.

Vorbind despre semeni

și cât de mult te asemeni

cu partea-ntreagă uitată,

ce, demult, a fost ruptă.

Vocea dură vrea o noua ruptură,

îmi doresc o scurtătură,

la vale când sunt pe cale

să-mi schimb munții din poale.

Dansând în neștire conștient,
Dansul ploii, așteptând ca-n orice moment
Stropii de apă să-mi inunde
Pielea ce furia-mi ascunde,

Până ce ace din cer, accelerând,
Acoperă carnea ce acceptă, cerând
Stropilor de sânge să alerge
Pe umbre… să le pot șterge,

Vânzând vise de vindecare, vag,
Vlăguit, venind, visând în vileag,
Mințind mulțimea, mulțumind simțirea,
Țintuită de țărușul grețos, dezlănțuind nesimțirea.

Prin furtuna de întrebări platonice,
Certând când, cerându-mi mișcarea plăcilor tectonice,
Chemând gânduri haotice, cu plăcerea replicilor satirice,
Rece, în morman, rămâne unda când trece.

Printre clone de gheață, prin ceață,
Înțeleg că de-nțeles doar ies, fără speranță,
Înțepat de picături, nu mai scap de nori,
Prin urme lăsând picturi, fără culori,

Eu-ul cu mine, într-o ceartă cu oglinda,
De dorința dreptății, devorați, derulând dovada,
Pe banda fără sens, înspre concluzia vidă,
Rudă cu salvarea ce continuă să râdă.

Cumva reușești să fii aici,

prin mii de frici,

cicatrici și încercări,

aprins singur prin câmpul întunecat,

să mă întorci spre drumul potrivit.

Recunosc că te-am aruncat

și te-am văzut strivit —

dar ai rămas, desi sfrijit,

să mă sprijini prin mulțimi,

rezistând înclinării prezente.

Uit de tine în unele momente,

pâlpâind singur în pustietate,

mă împingi spre bunătate.

Rezistă și luminează-mi spatele;

dacă poți... lamele, scoate-le.

În lumina reflectoarelor proprii
știu că, în fiecare zi, mă apropii.
Zâmbesc dezamăgirii —
uneori, prin actorie, ajung la iertare.

Apropiindu-mă de acea separare,
prin sertare se ascunde în scenariu:
viu, pur și senin, pe care încă-l scriu,
despre iubire și căldură printre ghețari.

Mii de țipari mă prind în cugetări,
întărit de fiecare tresărit electric.
Sărit, sărut cu sete veșnic,
sceptic față de momentul empiric.

Bine sau rău — e al nostru.
Zâmbetul terestru,
între lumină și un monstru.
Spectatori în propriul număr,
împreună mușcând din același măr.

Mormântul Ideii

Te văd dar nu pot sa te-ating,

Ești acolo și aici, nu pot sa explic,

Flamă între pereți, mă sting,

Încet, suflă, în jocul stafiilor ridic,

Clepsidra, nebăgată în seamă se scurge,

Nisipul prin gâtul prăfuit,

Până-n curaj, pe lumânări merg,

Sa mă-ncred? M-am oprit,

Zâmbesc și glumesc sa nu mă vezi,

Iluzia aprecierii-mi zâmbește,

Cu gura crăpată, oglinda-mi șoptește,

Mai ai ce pierde?

Salvator de dinozauri în deșert,

Încă aștepți sa plouă,

În fața strigoiului te prezinți mort,

Ai nevoie de-o busolă, două?

Apa rece-a răbdării mă-mbată,

În cerc sap sute de morminte,

De ce e noapte?

Cineva să mă scoată.

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

Amară,arzătoare,stridentă agonie

Eu îl aștept de-o vreme Morfeus nu mai vine

În vizită la mine  doar ajutat de Bahus mai pot că săl mai văd

Cameră fumurie și minte în delir  

Uitare de durere negare și satiră 

Doar eu , Bahus și ceața aceasta aromată

Letală, arzătoare , otrăvitoare fată

Ce suflete răpește și le predă la chin

Mă las în amintire mai stau o vreme în gând

Mai strig pe dinăuntru mai caut ceva viu

Găsesc prin catacombe prin acel larg pustiu

O mică flacără de dor

Și o nădejde de amor 

Dar Bahus și Morfeus  tovărășiți de mână 

Mă iau în hora lor  îngust-amețitoare 

În mijloc iar și iar  cu fata arzătoare 

Dansăm un dans fatal sub pelerina lunii

Așa noapte de noapte  devin amic al morții.

    Maree de lumină se-ntorc, 
    spre ţărmuri pustiite-n zadar, 
    şi-aici nu-i nimeni, s-audă,
    ţipăt disperat de pescăruş în zbor...
    
    Se simte lipsa, din acest coşmar, 
    a negrelor epave, cu vela sfâşiată, 
    şi-a stâncilor zdrobite, 
    de valuri ucigaşe...
    
   - Pe-această pierdută-n vânt, 
    bucată de pământ,
    e doar tăcere-adăncă
    şi pace de mormânt... -
    
    Tu, trecătorule de-o zi... de-o oră... 
    cu pasul tău grăbit, 
    ai spart în urme, 
    lutul meu fierbinte,
    l-ai modelat, l-ai construit, şi ai murit...

De mine, poezia e scrisă cu migală...

Cu unelte uneori ciobite și materiale culese ori găsite,

Cu mintea și ochii deschiși spre-năuntru și afară;

Cu penița-ntr-o mână și dicționarul explicativ în poală,

Din inspirația grației divine, prin cunoașterea laică, de-o parte și alta,

Cu imagini pictate din abstracte albastre

Curse prin găuri negre cu sclipiri argintii-colorate și intenții ușor dirijate;

E o mișcare lentă ca transformarea rocilor, ori a cimentului din temelii și case

Și delicată ca petalele florilor, nepăsătoare totuși de atenția trecătorilor,

Ori de programarea clopotelor sau a medicilor de gardă.

E lejer subtilă sau abruptă, ca nebunia primei iubiri

Sau paranoia trădării în faptă...

E o scânteie în flacăra vieții ce-o poartă,

O steluță din corpul coleopterei ce-o zboară prin noaptea densă, galactică și tenebroasă,

Fără cunoașterea nimicniciei sau a imensității ce o transportă.

E o parte din mine, din tot ce ne poartă

Spre frontiera visului, prin mlaștina groasă...

E trăire și vis, emoție, faptă,

E cărămidă, liant și cămin totodată.

E ceva de care mă împiedic uneori.

E Faurul pământului, la treabă cu fulger din nori.

Când ieși din iluzii și minte-ți e clară
Și lepezi cu totu-a minciunii povară,
Nicicând nu vei vinde tu însuți iluzii,
Căci vezi adevărul și nu faci confuzii.
Când mintea-nflorește, vezi bine și rău,
Pricepi că de-ai vinde, vinzi sufletul tău.

    La ce bun aceste versuri?
    Ele s-au rupt din mine, 
    ca o tuse ce-mi arde plămânul... 
    ultim ecou al suferinţei mele 
    prin care, mândru ca zeii trec...
    
    Fi-vor, oare-n urma mea 
    pietre de hotar?
    Pentru cineva?
    Va-nvăţa cel de după mine 
    din mine – 
    din greşeli ascunse-n rime?
    
    Nu ştiu!
    Atunci, la ce bun aceste versuri?