Fantome - 17 - Roade

De ce m-am născut om?
Mintea-mi e prea însetată,
Cu teorii îmbătată,
Nenorocit de atom.
Mă ții prizonier...
În lanțuri îmi plimbi sufletul,
Prea mic pentru tot ceea ce sper.
Uneori simt că îmi pierd scopul.

Am prea multe de testat.
Propria-mi condiție m-a sabotat.
Ard pe interior,
Gândul infect că le sunt prea inferior
Viselor și dorințelor ce îmi sunt stăpâni.

Când alții cred în minuni,
La crime inutile au permisiuni —
Sunt văzute ca un fel de misiuni.
„Subiecții mei...” Ei vor trăi.

Dar au murit și mor, ca mine, de frica de a se înrăi.
Ei își spun „miei”,
Dar în grup sunt lei.
Nu vreau asta pentru ei.

Lumea îi va mutila prin sentimente.
Vor cunoaște blestematele regrete...
Sau nu — îi voi opri din a simți infecția.
Scuză-mi reacția.
Doar că urăsc contradicția.

Edifică recidiva purității
În timp ce se închină la toți sfinții.
Spaima expunerii unor inovații
Înmormântează sufletul unei creații.

Dau bir cu fugiții —
Apoi, cu judecata la gură, regretă morții.
Știu că iar greșesc punctul de fierbere...
Fac ce pot să mă calmez.
Chiar nu vreau să te stresez.
Ce-mi place că-mi vorbești în tăcere.

În lumina reflectoarelor proprii
știu că, în fiecare zi, mă apropii.
Zâmbesc dezamăgirii —
uneori, prin actorie, ajung la iertare.

Apropiindu-mă de acea separare,
prin sertare se ascunde în scenariu:
viu, pur și senin, pe care încă-l scriu,
despre iubire și căldură printre ghețari.

Mii de țipari mă prind în cugetări,
întărit de fiecare tresărit electric.
Sărit, sărut cu sete veșnic,
sceptic față de momentul empiric.

Bine sau rău — e al nostru.
Zâmbetul terestru,
între lumină și un monstru.
Spectatori în propriul număr,
împreună mușcând din același măr.

Statui

Visele m-au convins să le urmez,
Minciuna și-a spus adevărul,
În calea urmată invidiez,
Și-așa îmi pierd cuvântul.

Singurătatea-mi e prieten cel mai bun,
Nu mă părăsește,
Nu mă face nebun,
Gândul la... „probabil” mă-ncălzește.

Zâmbetul desfigurat apare din nou,
Vrea să iasă din cavou,
Cu râuri fluide cuprinse de vină,
Ce se scurg din fața sculptată ce-ascunde o ruină.

Îmi doresc stele,

dar fără lumina din ele;

urmărind doar noaptea,

așteptând minunea stinsă-n sete.

Adun doar ca să răpun

același animal nebun,

dormind prin ordin,

trezindu-se când devin

ce nu-mi place să cred

că sunt, dar apar,

mereu când mă încred

în mine să repar.

Vag, prin valuri vin,

vorbind vinovat, vindec prin închin;

în gură de rechin, mă zbat în chin,

sperând la ziua când am să revin.

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.

Trecând prin sute de mine,

vin și vindec aceste ruine,

pline — mormânt de negru sfărâmat,

plecând pe fluxul mării… alungat,

de propria-mi chemare,

marcând cu pixul punctul de înrădăcinare,

propria-mi sabotare m-a împins la vale,

valorificând un gol, apoi sorbind cu jale.

Din cupele vieții întortocheate,

mințile spălate și pierdute,

vândute în loc să fie reparate,

mă doare că are acea privire

într-o pură revenire la propria-i chemare.

Haotic, rectific desenul simbolic,

liliac liric, desfigurat valoric,

colorând caloric ieșirea întunericului simbiotic.

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

Si vine-o zi cand iti pui sufletul deoparte

ca sa fie ferit de ura lumii

Cand cauti umbra si te ascunzi apoi in noapte

ca sa asculti, in liniste, ce spun strabunii:

Istoria se repeta desi nu-ti vine a crede

aceeasi oameni imbracati cu alte haine

Prostie si orgoliu ce apoi succede

Cutremur propagat pana la capatul lumii

Iubirea anulata intr-un joc al puterii

ne omorim intre noi sa devenim "eroi"

Uitand ca sub aceeasi masca a durerii

suntem cuprinsi cu totii flamanzi si goi

"Exista atâtea lucruri frumoase pe care/trebuie sa le ocolim.locul meu/pe Pământ rămâne un armistitiu/dezastruos:suflarea din mijlocul unui tratat de fizica /elefantul pe umerii unui pui de broasca țestoasă pe umerii mei/accidentul care poate fi o forma/intr-un inel de gheata/am 6 ani și Raluca ma întreabă daca/știu sa impotrivez/îmi vede toate defectele ,stie/ca o sa moara curand/firele albastre care stau deasupra creierului/nu sunt asa străine de tine/prin pieptanul din solzi de peste /se uita la mine nu/bănuiește ca acasă eu sunt/un animal care poarta hamuri.Trec prin casa de lângă lac/unde am stat amândouă si/nu-mi imaginez cum arata oamenii/dacă trăiesc sub pământ,/dacă pot sa răstoarne cu mersul lor lotului Messier/dacă inimile lor zornăie ca monedele/de tinichea sau subt/simpla materie desfășurată pe benzile fumurii/Sfâșierea înconjurată de un santulet/cu apa trandafirie/am fost acolo,am deschis geamurile/ca după o procesiune lunga cu praf/și pulbere ,celelalte surori ale noastre subnutrite/cu parul strălucind de curățenie si/degete lungi de dactilografa nordica/m-au dus pe scări,mi-am amintit tot/amfore de ghips,soarele artificial deasupra/obiectelor vii nerevedincate:aici sunt eu.Instalstia sub un clopot de sticla/cruzimea psihologilor care spun:"Oamenii mai buni decât tine te pot/vindeca fără urme de violenta./Când nu mai pot indura ,/ma chinui sa păstrez imaginea ei,/supraviețuirea e mai suportabila dimineata/scanez codul de bara,al cărnii, orice eroare,/o pun pe seama unui mecanism /căruia nu ii datorez nimic din firimiturile jilava &binecuvântate, /din căldură umana."

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

Un iad cu flăcări înghețate pâlpâie pe exterior

De l-atâtea nedreptăți, prea multe judecăți

Si m-am răcit pe interior, totu-i searbăd

Când ești bolnav de multe și nimic nu te mai scapă