Fantome - 17 - Roade

Un simplu lichid colorat
Trage cortina oricărui spectacol creat.
Pe cât e de magic,
Pe atât e de... tragic.

Înecăm incertitudinea-n chimie,
Pentru a deschide cufărul ce conține opinia vie,
Ce ne bântuie ca o stafie,
Navigând marea iluziei.

Prindem creaturi ce schimbă imaginea reflexiei,
Vânând priveliști cu gloanțe oarbe,
Cedând controlul, lăsăm să ne perturbe
Și punem lacăte pe vocile superbe...

Sunt sătul de râsete torturate,
M-au obosit toate zâmbetele mutilate
Și de scârboasa amabilitate forțată.
Toți avem puritatea mânjită,
Dar uităm asta în momentul de judecată.

Vorbesc cu mine... prin tine.
Nu mă interesează câți îngrop,
Dacă rezultatul ideal mi se cuvine.
Nu aș schimba nimic, chit că regret fiecare strop.

Face parte din creație.
Iubesc să împing limitele fine,
Dar uneori... nu e evoluție,
Sunt doar crime!
Portretul stresului și frustrării devin sublime.

Vreau să termin, dar nu vreau să se termine.
În momentele de cedare
Vreau acceptare — nu uitare.
Devin propriul borcan de fierbere.

Îți cer ascultare —
Nu vreau o părere.
Vreau să ne fie bine.
Doar lasă-mă să profit... de răul ce vine.
De-abia aștept să încerc serul și pe tine.

Cumva reușești să fii aici,

prin mii de frici,

cicatrici și încercări,

aprins singur prin câmpul întunecat,

să mă întorci spre drumul potrivit.

Recunosc că te-am aruncat

și te-am văzut strivit —

dar ai rămas, desi sfrijit,

să mă sprijini prin mulțimi,

rezistând înclinării prezente.

Uit de tine în unele momente,

pâlpâind singur în pustietate,

mă împingi spre bunătate.

Rezistă și luminează-mi spatele;

dacă poți... lamele, scoate-le.

Recunoaște-mi expresia,

Citindu-mi intenlia,

Gustă-mi frenezia,

Astupându-mi fantezia...

Ascult răvășit, așezând răvașe,

Șlefuind șirul cuvintelor lașe.

Ideile-mi sunt temperate,

Temporar tocesc din toate.

Gandurile libere, lasă inflexiuni,

Controlându-le, fac promisiuni.

Să nu renunț la filtre,

C-am să trec printre,

Tăcere și uitare, cu bună purtare.

Mușc aerul pentru trădare,

Alb ca varul, vădesc vanitatea,

Valorificând vina prin varietatea,

Versiunilor părerilor pătate,

De filtre păzite, apărând singurătatea,

Părând păcălit de realitate...

Înșel libertatea... în pustietate.

                                                                           A.V

Ecou

Sub forma de cenușă,

Umbrele se-adună,

În cor șoptesc, tu ești doar o păpușă,

Prin vifor răsună,

Respiră... e o oglindă,

Fugi, vrea sa te prindă,

Cu busola pe încheietură,

Pierzi direcția, o ruptură,

Cunoști sfatul dar pierzi înțelepciunea,

Cred în tine, te afunzi,

E marea de îndoială, nu e minunea,

Înoată prin ce ascunzi,

Cu seriozitate ai spus ca nu-i corect,

Dar știu ca aveai un secret,

Repeta mesajul ce curge prin vene,

Omoară vocea care urla în mine.

Urăsc acest mod de tratare,

abordarea lipsită de îndemânare,

flatarea nefondată, demolată de real,

mândria judecată prin același canal.

Virtutea, uitată și pătată,

lăsată să moară, apoi resuscitată,

lăsând greutatea, apropiata inamică,

să-și rostească vorbele — sau ce vor să zică.

Cunosc regretele clipelor pierdute,

monumente în formele lor compacte,

secretos, mă afund în lichidul inflamabil,

pliindu-mă prin iluzii, devenind amabil.

Cărați-mă în sus, sclavi apropiați,

vinovați surzi, blagoslovind morți,

asociați-mă cu toți acei hoți

sortiți blocați în bolul pe care-l creați.

Ai înflorit în toamnă

prin zile pline de ploi,

udă sloi cu forma de trifoi,

înfoiată, fermecând orice rană.

Îngână și se închide cu plăcere,

durerea devenind, deodată,

doar o amintire uitată;

pata se transformă în tăcere.

Zâmbește-mi prin ale tale petale,

ce-mi umple spațiile goale,

la vale umbând, noile imagini

lipite ca de magi pe pagini.

Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.

Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.

Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.

Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.

Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.

În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.

Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.

În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.

Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.

Stau adesea, meditând asupra universului.

Încercând să înțeleg menirea omului,

Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,

Dar neștiut de nimeni...

Când te gândești că, omul este un microcosmos

Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos 

Când este vorba de antropos.

Uitând mereu, de același Theos.

Paradoxal, două lucrări.

Prin care Theos e prezent

Atât în cel din om

Cât și din univers.

.....hhh h 

Nu plânge,îți promit:

Că vom trăi clipe de fericire,

Că vom alerga desculți prin rouă,

Că ne vom da din nou,

Pe topoganul tinereții

Că vom îmbrăca din nou,

Haine de sărbătoare,

Si vom defila prin lumină,

Că ne vom roti de mână cu Primăvara

Între florile fericirii,

Că sufletele vor fi descătușate,

Si vom zbura până departe,

Că ceasul va sta,

Si ne vom privi în ochi ...orcât...

.....................................................

Nu plânge,îți promit...

Mă simt captivă  între două porți
Una-i  uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.

Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.

Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.

Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă  îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.

E comod să reproșezi,

Ieftin să faci rău;

Din prefață maschezi 

Chipul viciului tău..

 De ce izbești de piatră 

Bărna de sub nas;

Nu te pișcă,nu te mustră 

Din lăuntricul glas?...

Binele neprețuit,

Dificil de conceput,

E însușit și folosit 

Că și personal avut.

Căci pizma prin vene 

Stimula placerea 

De-a ticlui scene,

Stârnind durerea..

Ideal ar fi să ierți 

Din cugetul dezlănțuit 

Și tardiv să nu regreți,

Când nu ai cum să fii mântuit..