N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,
Caci auzind despre frumosul ei parfum,
Gandindu-ma la un liliac de vara,
Am luat un puiet in ajunul Craciunului,
O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,
Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,
In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.
Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,
Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,
Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.
Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,
Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,
Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:
Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,
Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,
Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,
Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.
Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,
Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,
Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,
In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,
Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.
Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,
Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.
Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,
Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.
Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,
Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,
Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,
Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,
Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,
Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.
Era deja mijlocul lui august,
Acum frunzele nu se mai vad de flori,
Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;
Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,
Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,
Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.
E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,
Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,
Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,
Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,
Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.
Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,
Si o amanam de fiecare data.
Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,
De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,
Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.
Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,
Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.
Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,
Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,
Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,
O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,
Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,
Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,
Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.
Acolo am simtit ultima suflare a naturii,
Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,
Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.
