Mărturisiri de gheață

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

Frunză lată din poieni,  

Sunt flăcău de la Deleni,  

Unde-i ceru' plin de stele  

Ca ochii muierii mele,

Frunza verde ca măslia,  

Sunt flăcău din Bucovina,  

Și-am venit în astă seară,  

Tocmai ici la dumneavoastră,  

Să vă spun, iubită gazdă,  

O pățanie de-a noastră.

Am plecat de-un an de-acasă  

Să îmi fac și eu nevastă  

Dintr-un sat, dintr-o comună,  

Să cunosc o mândră bună.

La distanță de vreo lună,  

Mi-am găsit o fată bună,  

Frumușică mai era,  

Dar de muncă nu știa.

Ea știa să se aranjeze,  

Machieze și penseze,  

Și pe-acasă nu dădea,  

Nici de tac-su o bătea.

Și de rău nu-i șade bine,  

Când se duce, parcă vine.  

De mâncare n-am ce zice,  

Face cate-o mămăligă,  

De nici câinii n-o mănâncă.  

Nici motanul de pe stradă  

N-o mănâncă, nici s-o vadă.  

Și de crudă ce era,  

Nici la porci nu le plăcea.

De sarmale ce pot zice?  

Îi place să le mănânce,  

De ziceam să-mi facă ea,  

Mă ducea la mumă-sa.

Zurgălăi și clopoței,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!

Eu mi-am luat una mai mică,  

Ard-o focu de geloasă,  

Niciodată nu-mi dă pace,  

Și doar nervii știe să-i toace.

Cred că face și blesteme,  

Cum vede-n telenovele,  

Că de când eu sunt cu ea,  

Dau din necaz în belea.

Să vedeți și dumneavoastră,  

De credeți că n-am dreptate,  

Ce se întâmplă într-o seară,  

Când plecam spre aparate.

Ușurel mergeam pe stradă,  

Și-am văzut doi ochi de fată,  

Ochi căprui și buni de joc,  

De-am rămas oprit în loc.

Gându' iară îmi zbura,  

Limba mi se-ncâlcea,  

Graiul mi se bâlbâia,  

Iar inima mi se oprea.

Și-auleu, ce-aș fi vrut  

Ochii feti să-i sărut!  

Mă uitai ceva mai bine,  

Aoleu și vai de mine!  

Nu-i nici fată, nici nevastă,  

Era mă-sa la fereastră.  

Stătea dânsa și privea,  

Cum mă-ndrăgosteam de ea.

Și multe, multe am mai spune,  

Că noi știm destule glume.  

Și dac-am scăpa a spune,  

Multe zile am rămâne.

Iar acuma pe sfârșite,  

Am făcut o socoteală.  

Și-am să iau vreo trei parale  

Chiar din casa dumneavoastră.

Și de coniac o sticlă plină,  

Să-mi șterg gâtul de rugină.  

De-ați avea și sarmale,  

Să scăpăm noi și de foame.

Am mai veni și la anul care vine,  

Să vă găsim din nou cu bine.

Clopoței și zurgălăi,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!  

Frunză verde ciocălăi,  

Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

E o nebunie, serios,

Cât de ușor te întoarce pe dos,

Cu doar câteva cuvinte,

Uneori cam de nepotrivite.

Un te ,,iubesc" e perfect,

Atunci când te îndrăgostești,

Dar atunci când doare,

Ce ar trebui să spunem, oare?

Un ,,te urăsc” nu merge,

Sunt fraier, n-am ce face,

Chiar dacă m-ai răni de mor,

Tot nu pot fi răzbunător .

Și, sincer să fiu acum,

Am avut sufletul scrum,

Dar n-am zis niciodată,

Sperând că o să-mi treacă.

Iubirea e tot mai înșelătoare,

Mai ales atunci când doare,

Iar totul din jurul tău,

A-nceput să-ți aducă gând rău

Dar viața merge mai departe,

Cu inima rănită sau întreagă,

Ne ridicăm și ne scuturăm,

Din fricile ce ne-nconjoară.

Și poate cândva, cine știe,

Vom regăsi în inimi bucurie,

Căci dragostea, chiar când ne doare,

Rămâne cel mai sfânt altar de-nchinare

Nu siu ce cred, nu stiu ce simt

E lucru dat de sfinti pagani

Sunt singur pe acest pamant?

Suntem oare doar doi straini?

De ce-ti e data fericirea?

Ca sa asisti la al sau deces?

De ce-ti mai e data iubirea?

E lucru fara de-nteles.

Clipe se duc si viata curge,

De nu ma vrei, ce nu-mi vorbesti?

Dar nu stiu viata de-ti ajunge 

Acest amor sa-mi potolesti.

Iubito-i altu-n viata ta?

Mi-o spune n-o vreau un secret

Sau doar familia-ti nu ma vrea, 

Mi-o spune fara vreun regret.

Priveste-n urma pentr-o clipa

Si vezi iubirea-ti cum se scurge,

Ea te uita, se duce-n pripa,

Nici secole n-o pot ajunge.

S-om incerca vorbind cinstit 

Sa facem viata sarbatoare, 

Caci nu vreau sa fiu osandit

La dor si jale din eroare.

Si cand o fi sa ne-ntalnim,

Sa-mi spui c-am sufletul curat

Si c-a fost dat sa despartim,

Tot ce-a fost bun si minunat.

Acesta-i versul ce ti-am scris

S-acesta e numele meu,

Si ma semnez ca un proscris,

Inca cu acelasi drag, al tau...

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Doamne, zânele sunt doar niște minciuni!

Iar vrăjile lor nu înseamnă nimic!

Dar fără ea simt în suflet goliciuni,

Și din gând nu o pot scoate, nici un pic.

Doamne, e doar o scorneală!

Creată în timp îndelungat,

De mintea mea înstrăinată,

Ce duce-o dragoste banală!

Doamne! Zânele mă învrăjbesc!

Ele m-au vrăjit, din ciudă!

Din ciuda că nu vreau să mai iubesc!

Atâtea emoții ce nu vor să mă audă...

O dragoste străină e, Doamne,

Adusă de Zâne supărate.

Lasă-le să mă condamne!

Nu vreau s-o mai iubesc, Doamne!

Am adormit gândind în van

Dacă-i aievea soarta mea,

Sau poate trece într-un an

Această suferință grea.

Nu-s clipele ce le petrec

Atăt de greu de suportat,

Nici lacrimile ce mă înec,

Ca spaima gândului îngrijorat.

Dacă aș putea să-nfrâng momentul,

Să am puterea de a lupta,

Destinului să-i schimb iar cursul,

S-aduc lumină-n viața mea.

Multe dispoziții am avut,

Și la fel în toate am crezut,

Pe toate le-am ascultat,

Pe toate le-am auzit.

Doar o dispoziție de bază a fost!

Pe nume FERICIREA.

De voiam să plâng,să mă bucur,

să sar în sus de bucurie și noroc,

Din nou repet, 

De bază îmi stătea fericirea.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 16.10.2024

Tu ești a dimineții floare,

Ce se deschide ca un soare,

Cu zâmbetul ca de copil,

Și ochii vii sosiți din cer,

Voi știi să înțeleg al lor mister?

Cum pot visa amorul fără a lor clipire,

Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,

Când nu sunt cu-a mea iubire

Cu tine Vasilica ,draga de tine?

Nu tu ești floarea rară a iubirii,

Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,

Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!

Iar de-i așa, iubită dragă

Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,

Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare

Fie din Roma sau Atena...!

Tu preafrumoasa mea stăpână,

Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!

Nu-i zi să nu te rog ca un milog

Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,

Păstrează-mă cu tine,

Nu m-alunga frumoasă

Vasilica,

Mai bine mor de mii și mii de ori!

(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)