Ea, doar ea

M-a alungat destinul

Mi-a încurcat cărarea

Pierdut pe-un drum absent

De ar veni uitarea

 

Visând lumina ta

Primind în schimb tăcerea

Pierdut de umbra ta

 Mă-ntunecă durerea

 

Din dor se-adună dor

 Sub pleoape arde chipul

În vis nu-i nici un nor

Prin lacrimi curge timpul

 

De ce întrebi ce fac

Oricum răspund degeaba

Să mint? Prefer să tac

Mai bine schimbă-mi starea

 

Ce-o fi atât de greu

S-aduci îmbrățișarea

E tot ce pot să-ți cer

Să îmi îndrepți cărarea

 

Aștept la infinit

Un semn dacă îți pasă

De toate sunt mâhnit

Destinul mă apasă

Avind o veata ,doar cu cosmaruri

Si cu dureri nealinate

Te-am intilnit pe timp de toamna

Fiind dragostea visurilor toate.

 

Iar inima te-a indragit

Si a plecat pe o alta lume,

Luindu-si zborul printre nori

Si cu a ei viziune.

 

Insa distanta e prea mare

Si ochii mei tinjesc dupa ai tai,

Si inima se zbate tare

Cerindu-si jumatatea ei.

Ea tăcând poate spune mai mult
Decât o sută discutând în delung

Ea iarna miroase a vară,
Iar când toți merg - ea zboară

Ea în moarte va vedea frumosul,
Doar cel destoinic îi va simte mirosul

Pe ea n-o pot defini filozofii,
Trupul ei imediat vrăjește ochii

Da Vinci n-a reușit s-o plaseze pe filă,
Eminescu și azi doar din ea se inspiră

Te-ai ascuns printre norii din cer?
Iubito, ivește-te, am obosit de infern

De ce te cânt când merii dau în floare, 
Când iarba se izbeşte către soare 
Trecând că o săgeată prin pământ. 
De ce ca pe-o duminică te cânt? 

De ce te cânt când grâul e de coasă, 
Când iau bilet de tren să vin acasă, 
Să strâng în braţe plaiul meu cu dor. 
De ce te cânt în murmur de izvor? 

De ce te cânt când pleacă-n zor cocorii, 
Când soarele e mai lenos ca zorii 
Şi lasă ceaţa rece să ne scalde. 
De ce te cânt în frunza care cade? 

De ce te cânt când fulgul dă în plete, 
Când timpul nu mai poate să aştepte 
Să mă aşez în sania copilăriei. 
De ce te cânt în albul veşniciei? 

Te-am iubit ,te m-ai iubesc,
Te-am dorit ,te m-ai doresc.
Pentru tot ce-ai făcut ,te iert!
Că mă m-ai iubeşti cred.

A fost frumos şi mai este
Am trăit ca într-o poveste.
Ne iubim ,ne vom iubi-
Cît pe lume vom trăi!

Parc-aș vrea să-ți spun ceva,

Dar din răsputeri mă abțin

Ca pentru tine, dragostea mea

Să nu se frângă asemeni petalelor de crin.

 

Și cât de mult mi-ar fi plăcut,   

Odată să te fi avut;

Odată să-mi fi fost șoptit un cânt,

Cu al tău dulce sărut blând.

 

Aș fi dorit, un vis să am,

Să ne fi plimbat sub frunzele prinse de ram;

Lumina feței tale să reflecte în ele

Dorința de tine care astăzi piere.