Ascult tăcerea ta

Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.

Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.

Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.

Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...

Unde moartea întârzie eu mai vin, să te găsesc 
Printre liniştea eternă care tremură în pini, 
Printre acele ce-n ghemuri năucite se uncesc 
Şi mă leagă şi pe mine să mă prind cu rădăcini. 

Eu mă las să cad pe spate ameţit de plânsul ierbii. 
Glasul tău pe la ureche îmi foşneşte ca un vânt, 
Dar abia-i spre desluşire, căci s-aud cum saltă cerbii, 
Lovind aprig şi fierbinte cu copita în pământ. 

Şi tresar, că dintr-o frică c-aş putea să fiu trezit, 
C-aş putea să uit cărarea către locul fermecat, 
Unde moartea întârzie, amăgind un ceas grăbit, 
Să mă-ntoarcă -n amintirea ce de tine m-a legat.

Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...

Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.

Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.

Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Cât îmi e de greu,știu doar eu.

Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.

Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,

Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,

Cu inima îndurerată.

Am luptat din greu pentru iubirea ta,

Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!

M-am luptat,dar în zadar,

Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.

Am acceptat,am plâns prea mult,

Fericită nu mai vrut.

de Maria Melania

    Nu vreau să vorbesc...
    Căci vorbele mi-ar răsuna străine, 
    Vreau doar în braţe să te ţin...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Urcând în mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să te privesc...
    Căci ochii mei mă-nşeală, 
    Vreau doar să te ating...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Cum se scoboară-n mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să plec fără să ştii...
    Că toată viata mea am vrut,
    Să stau în umbra ta...
    Să-ţi spun din când în când...,
   
    ... Că vreau să simt din nou,
    Cum se strecoară-n mine 
    Magia primului sărut...

Nu, nu știu ce vreau

Nu,nu mă întreb

Poate chiar răspunsul nu e ceva concret

Poate prima oară

Sau poate a fost ceva

În lacrimile mele

În seara aia a ta

Când eu plângeam în casa

În perna aia mare

Pe care o țin în brațe

În cuvintele tale

Ce tu le ții în greață

Cuvintele cu sila

Ce sunt mereu amare

Cu o amintire

Și a mea fericire

Ce tu o simți

În tine

Dar eu nu o simt

Când încerci să mi-o oferi mie

    Ultimul pas făcut înspre moartea,
    Strivită-n oasele mele...
    Umbra ultimului pas,
    A apus... şi s-a dus...
    O nouă lumină pentru mine,
    Nu va mai fi,
    Doar umbra unui sărut... ultimul,
    Sărut pe drumul sinuos, fără sfârşit,
    Al trupului tău...

Se spune că fără lumină nu am putea trăi,

Avem nevoie de o stea,

Sincer,prefer întunericul

Decât să nu am lumina ta.

Îți iubesc inima,,surâsul,glasul,

Ochii mei strălucesc odată cu ai tai,

Inima mea plânge când a ta e tristă,

As putea să străbat multe căi,

Dar singura care mă ajută să trăiesc

E calea pe care mergi tu..

Atâția oameni as putea sa iubesc,

Dar doar pe tine suprem..

In fiecare gând te chem,

Amintirile cu tine sunt sfinte,

Ți-aș dărui cele mai frumoase cuvinte,

Dar mai presus de toate,nemurirea...

Mă ucide gândul că te vei stinge cândva,

Mă cert cu Dumnezeu,

Inima mea e un clopot ce bate trist

Știind că odată tu nu vei mai exista...