Ascult tăcerea ta
Ascult tăcerea ta fierbinte
ce-ascunde mii de nebunii.
Ce maladii purtam în suflet
eu nam să știu, tu nai să știi.
Departe sunetul se stinge
și ochii mei nu mai zâmbesc.
Sunt sentimente de-ntrebare
mă mai iubești, te mai iubesc?
Mă supăr că au fost prea multe,
în cablul inimii ce o ai.
Ce să te rog cu voce tare:
să pleci acum, or să mai stai?
Стихи из этой категории
Ficțiune cu atomi
Prolog:
Au atomii tăi agilitate emoțională?
Pot ei să-și arate sentimentele?
Cu sentimentele te poți identifica
sentimentele i-ar face să pară aproape umani
iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate
(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).
Ficțiune #1:
În vasta infinitate a Universului
atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.
Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,
atomii tăi au întins timid mâinile către univers.
Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba
în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,
cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,
cum sunt atrași de însăși chemarea destinului
(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),
cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..
S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.
În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat
dar plin de însemnătate.
Până și divinitatea a fost surprinsă.
Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -
se transformau, prindeau agilitate emoțională,
se îndrăgosteau, în felul lor științific.
Ficțiune #2:
În vasta infinitate a Universului
sunt mândru deținător al unui început clar
(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)
și al unui final și mai clar
(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)
de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,
după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.
Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,
atât de evident de tragică, dar complex de minunată
(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)
Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:
Atomii tăi….
se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?
poate într-o altă viață? într-un alt univers?
sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați
își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea
simțind mereu că le lipsește ceva,
ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens
pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.
Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,
vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…
Epilog:
Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor
pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor
vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice
fugind cât mai departe de tine,
așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.
(la viață?! la singurătate!? la tine?!)
Realitate:
În vasta infinitate a Universului
realitatea este într-adevăr mai complexă.
complex de tristă,
lipsită de vreun sens anume, dar mai ales
lipsită de atomi cu agilitate emoțională.
Scrisoare către tine partea 4
Auzi inima mea cum bate tare?
E pentru tine, să mă simți aproape,
Să ne veghem somnul pe rând,
Să ne trezim zâmbind.
Aș vrea să simt buzele tale dulci și răsfăț în doi,
Să ne lăsăm purtați de val,
Fără să ne deranjeze nimeni.
Tu nu poți să fi înlocuit de nici unul,
Fiindcă ti-am promis că te voi aștepta,
Și nu am mințit, m-am ținut de promisiunea mea.
Privește și ascultă, iubito!
Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.
Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.
Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.
Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.
Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.
Mi te-aș povesti tuturor
Mi te-aș povesti tuturor
Fie că îi știu sau nu
Îmi doresc să vorbesc despre tine
Ești la începutul fiecărei mele fraze
Cu tine închei orice conversație…
Nu mai contează nimic
Important e doar preaplinul meu de tine
Care debordează.
Aproape că nu te mai pot ține în propria-mi ființă…
Mă înflorești pe dinăuntru
Simt cum ieși cu înflorirea mea cu tot din mine
Și îmi doresc să o faci.
Însă când simt cum ieși
Te vreau înapoi închis în mine
Devin taciturnă, te cuprind cu florile mele cu tot înapoia sufletului meu
Te forțez să mă viețuiești.
Nu vreau să te împărtășesc…
Pe luna
Pe luna rece și prafoasă
Un dor mi se vedea plângând,
Striga dulce pe terasă
Vreau acasă pe pământ.
Un pământ rece, rătăcitor
Zăream eu din depărtare
Întrebându-mă eu oare,
Ce o fi în acel loc...
Având o mare interesare.
Soarta mă privea de jos,
Așteptând ca să cobor
Pe acel pământ prafos
Sa rămân un norocos.
Oh, tu, doamne... De-ai putea,
Soarta de mi arăta
Să nu mai privesc în jos,
Spre acel pământ prăfos.
Coborând eu tot mai jos,
Am zărit în depărtare
Un mos bătrân cu barba deasa
Ce ma aștepta in zare.
Îl privesc iar el îmi spune
Că pe mine m-aștepta
Să îmi dea de veste un nume
Ca să îl pot căuta.
Acel nume era soarta
Soarta mea neașteptată,
Un băiat cu ochii negrii
Ce pe mine mă așteaptă.
IUBESTE
Am atâtea de spus,
Ce port n inima ascuns.
De ce zâmbim,
Iar mințind?
De ce ne e frica sa fugim?
De ceva care oricum e umil.
De ce iubim?
De ce trăim?
,,Iubește sa fii iubit”
Dar știi ce ai de trăit?
nu iubii sa fii iubit,
Iubește ca sa fii împlinit,
Nu aștepta sa fie reciproc,
Doar iubește,pana uiți de tot.
Dacă iubirea i cu interes,
Ce rost mai are ce spun in acest vers?
Dacă iubirea nu are speranța,
cine ma va aștepta fără șansa?
Другие стихотворения автора
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
De la fiica pentru mama
Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.
Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.
De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.
De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.
De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.
De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.
De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.
De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.
Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,
Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.
Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.
...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.
Intilnirea cu geniul
O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.
Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.
Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.
De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea
Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.
De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.
Anotimpurile vieții
Un miros de iarbă verde,
Iarba-n ochii mei se pierde
Și alerg gălăgioasă
În spre maica mea frumoasă.
Dulce-i primăvara vieții,
Scumpă-i vara tinereții,
Tandră-i toamna armoniei,
Rece-i iarna veșniciei.
Soarele oricum răsare,
Dragostea-i nemuritoare.
Când miroase spincu-n glie
Aștept dragostea să vie
Și cu buzele amare
Să îmi dea o sărutare.
Frunza zboară, frunza cade
Dorul de copii mă arde,
Iar picioarele mă dor
Să pornesc în urma lor.
Fulguie în părul meu
Alb, cernut de Dumnezeu,
Sau sunt eu un fulg de nea
Și mi-i cald în palma ta.
Eu....
Cade cerul peste mine cu luminile lui albe,
Ce îmi par mărgăritare, înșirate-n mii de salbe,
Si în vine-mi curge sânge amețit de vin amar,
Pentru că mi-i viața strânsă într -un suflet de hoinar.
M-aș porni de zori prin lume cu picioarele desculț,
S-aud graiul pentru care te tot zbați să îl asculți,
Să văd ochii, care aprig să-i admiri tu te smuncești,
Să văd brațele în care, fără gînd, te prăpădești.
Si din apa-n râul rece, din oglinda-i fermecată,
Să văd viața cum se trece ca o pasăre vânată,
Să văd lumea cum se duce, universul cum se- înșiră
Si mă face totodată să fiu sfântă și martiră.
Si mă zguduie în vreme, mă încearcă și mă pune
Să zic dragostei blesteme, să-i dau urii mele nume;
Inima îmi strânge-n palmă ca pe-un ghem, fără -ndurare ,
Iar din drumul ce mi-i dat, ei pun spini și fac cărare;
Dar mi-s ochii plini de vise și pășesc fără vreo frică,
Lumea asta pentru mine e prea slabă și prea mică,
Că la toți e soarta clară, scrisă într -un legămînt
Să apună și să piară, sub țărînă în mormînt.
Numai eu cu-aceiași forță, peste lume-am să veghez
Si iubirea pentru dânsa peste veac am s-o păstrez.
Numai eu cu-aceiași taină voi păși, tot mai departe,
Lumea mea e minune, viața mea nu are moarte.
Nemultumire
Mi-i geniul rece, ca ghiața, dar clar e, ca seara senină
Cînd ochii îmi sunt întuneric, în miez, ei sunt plini de lumină.
Pe chipul meu palid, de ceară, pășesc amintirile - șir,
De mult, s-a umplut de veninuri, al vieții de aur potir...
Prin prisma genezei ce vine, din vuetul vremii apuse,
Cuvinte ce sunt pentru lume, demult, către ea au fost spuse,
Dar taina ce-o poartă 'nauntru, și amarul ce-o poartă pe ele,
Le fac, pentru mintea cea slabă, stupide, neclare, și grele.
Pământul în el ține seama de aur, argint sau oțel,
Dar cea mai bogată comoară, pământul, o ține pe el.
Ei seamănă grîu, pentru pâine și cârduri de vite-ngrijesc,
Lăsând fără grijă copii, ce iute ca vântul, le cresc.
Nu văd pe obrazul iubitei, o lacrimă stinsă de dor,
Ei nu știu, cu glasul tăcerii, să facă din dânsa – amor
Si -apun spulberați ca nisipul - cenușă cernută de vreme,
Cînd moartea le bate în ușă, cînd vântul destinului geme...