Ascult tăcerea ta

Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.

Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.

De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.

De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.

De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.


De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.

De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.

De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.

Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,


Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.

Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.

...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...

M-am așternut în ierbi și în pămînt.
Atunci , aveam în minte doar un gînd,
Să mă cobor în universul plin
De amintiri, de patimi și de chin.

M-am așternut și prinsem rădăcini.
Vroiam să fiu o floare fără spini
Si rodul meu în toamna luminoasă,
Să îl întind, în fața ta, la masă.

M-am așternut și mi-am crescut tulpină,
Dar necatând să văd în ce grădină
M-am pomenit că m-au cuprins ciulinii
Si mi-au băut din zeama rădăcinii.

M-am așternut sub frunza căzătoare.
Tu să mă cauți plin de întrebare.
Găsindu-mă, în mâini să mă strângi, toată,
Să mă sădești la anul înc-o dată.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Îngăduie -mi o șansă 

Și nu vei regreta;

Inima mi-e arsă 

Din absența ta.

Viața mi-e pustie,

Fără tine,nu exist.

Sufletul în ploaie 

Se prelinge trist..

Făptura ta, iubire 

O culeg din lacrimi,

Dulcele meu mire

Năzuit de patimi..

Îți mai aduci aminte;

În genunchi mă implorai,

Cerșeai sub jurăminte 

Trupu-mi fără grai..

În brațe te-am cuprins,

Te-am sărutat fierbinte,

Cu patos reaprins 

Din simțurile frânte...

Nu înțeleg iubirea ta,

Căci te iubesc, dar te și pierd,

Când mă atingi, îmi pare-a fi

O flacără ce se-ntoarce-n cer.

Nu înțeleg cum, plin de dor,

Mă cauti iar și iar, mereu,

Când eu rămân în fața dorului

Cu ochii pierduți în al tău greu.

Nu înțeleg ce simți când spui

Că dragostea nu moare niciodată,

Dar eu o văd cum se destramă

Sub ploaia timpului, neîmpăcată.

Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,

Când ochii tăi, aceleași mari,

Ascund o lume întreagă de întrebări

Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.

Cum poți să iubești un om care se frânge,

Și încă vrea să fie între două lumi?

Cum poți să ierți când totul s-a rupt

Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?

Nu înțeleg iubirea ta,

Căci ea e ca o mare calmă,

Care adânc în piept mă strânge

Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.

Dar poate iubirea nu se cere,

Nici nu se explică cu cuvinte grele,

Poate că doar se trăiește,

În tăcere, în dor, în nopți și zile.

Poate iubirea este doar o taină,

Un drum pe care nu-l vedem,

Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,

În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.

Că florile-s frumoase,

Sunt de acord, că-s flori,

Dar tu întreci magnolia

Cu ale ei culori.

Întreci în frumuseţe

Superba orhidee

Şi rozele, şi crinii

Şi atâtea flori femeie.

Că florile miros sublim,

Sunt de acord,

Dar tu întreci şi teii

Cu aroma lor cu tot.

Mireasma pielii tale

Şi a părului tău brun,

Întrece-n profunzime

Al teilor parfum.

Că florile-s gingaşe,

De acord şi acuma sunt,

Dar tu întreci toţi macii

Cei legănaţi de vânt.

Întreci în gingăşie

Câmpia cea brodată

Cu a macilor urzeală,

Atât de fin lucrată.

Că florile au dulceaţă,

De acord acum sunt iar,

Dar tu întreci iubito,

Al florilor nectar.

Că deşi nu eşti floare

Cu frunze şi petale,

Nu e nectar pe lume,

Ca cel al gurii tale.

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Mi-am adus aminte că, demult,

Folosindu-mi abilitățile remarcabile de detectiv Suedez

(cu surse exclusiv confidențiale, bineînțeles),

Am aflat că pe lângă tot ce te face minunată deja,

Îți place și să pictezi.

De atunci te văd ca pe un mic Van Gogh

Sosit dintr-o altă, plăpândă existență.

Nu prea semănați, tu n-ai barbă, evident,

Dar aveți aceeași nebunie divină în priviri…

Scufundată până la refuz în propriul tău univers,

O dezordine sublimă de stele ce ard, se sting și renasc.

Acum, de când te cunosc, nu mai am vreo îndoială

Că sufletul tău a fost pictat în The Starry Night.

Mă depășește cât poți fi de complexă.

Ești în lumea ta, ești în lumea mea,

Ești pictorița, ești tabloul, ești linie muzicală…

Mereu am știut că ești specială.

Încep să-mi fac griji…

Eu, pe lângă poezii, mai știu doar să fiu speaker motivațional profesionist,

Cu sfaturi de genul: „Dacă ești trist, nu mai fii trist!”

(Dar este un talent atât de ascuns, încât toți îmi spun să-l țin așa 🤷‍♀️)

Nu te mai rețin micul meu Van Gogh…

Te iubesc și somn ușor! 😇