Fara muza

Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.

În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.

Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.

...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

În dorul greu m-am înrobit,
fidel slujesc iubirii
și nu-mi mai pasă dacă merg
pe drumul rătăcirii...
Te-am așteptat să faci un pas,
căci nu mă tem defel-
deschisă -i cartea -pentru tine,
dar ochii -pentru el!
Mi-ai dat o mână când cădeam
și strîns m-am agățat;
știam că vreau încă o zi
și să-l mai vad-odat...
Din trai făcut -am vin amar
și bând de nebunie
pe tine te- așteptam acasă,
dorind ca -el- să vie.
Cu grija ta m-ai căutat
și atît m-ai regăsit;
pe tine-atent te-am respectat
pe dânsu - l-am iubit!
Zgârcită sunt când mă gândesc,
că șapte vieți dac-aș avea,
pe toate le-aș trăi - cu el,
nici una ție nu ți-aș da.
Tu bate- mă, cu trei păduri,
și leagă -mă, de toate;
Eu l-am iubit numai pe el
pe tine - nu se poate!

Tată, tată, scump părinte,
Fără suflet am rămas
Într-o lume ce mă vinde,
Într-o lume fără glas.
Rătăcind şi ca scânteia
Către ceruri ai zburat,
Strălucind din lumea ceea
Pentru care ne- ai lăsat.
Hai, deschide uşa iară,
Vântul bate dureros,
Pragul parcă e o gară
Şi pe nimeni nu cunosc.
Tată, macii dau în floare
Legănaţi în zori de vânt,
Numai tu din depărtare
Nu ne spui nici un cuvânt.
Pacea- n casă-I o tăciune,
Mută e ca floarea-n glastră;
Eu te chem în rugăciune
Şi alerg - către fereastră.
Mama plânge ca copilul
Spune- mi tată ce să-i zic,
Să-i sfârşesc în suflet chinul,
Cum din el să fac – nimic?

Despre adevăratele mele suferinţe nu am vorbit niciodată. 
Nu sunt obişnuită să mă plâng, să curg şiroaie. 
Să mă preling pe pietre goale că o ploaie. 
Căci dacă mă pornesc, voi curge toată. 

Bună dimineața, frumusețe!

Bună dimineața!

Bună!

Bun

Bu

B…

ahhh… nu pot să opresc dimineața

să nu se termine,

Așa cum nu pot controla

nici dorul pe care-l simt pentru tine.

Undeva, în dimineața asta superbă,

E cineva și mai superb,

Și nu știu inima mea cât mai duce

Să nu-i vadă zâmbetul ăla dulce.

Aș fi așteptat până diseară să-i scriu,

dar m-a cuprins

așa pe neașteptate

un sughiț

și nu o să mă risc

să știu că omul meu preferat,

e supărat sau trist.

Sper că știe că îl iubesc,

și că e primul meu gând dimineața

când mă trezesc,

Și că pe mine, atunci când tristețea

încearcă să mă întunece,

Îmi imaginez cum îl strâng tare în brațe

și îmi trece.

(fără să exagerez sau să te sperii, dar mi-am imaginat asta de atâtea ori deja,

încât îmi datorezi până acum cam un milion de îmbrățișări, treaba ta 😎)

Mi-ai rămas poveste de toamnă

in nuante de roșu intens

De-ai vrea încă o toamnă

Sfârșitului să ii dam sens..

Sa bem un roșu vin diseară

O-mbratişare caldă să îmi dai

Să nu simțim cum timpul zboară

O clipă să mai fim cum eram... 

Să simți un colt de dor

într-un pahar stingher,

Să te învăluie ușor

Să nu-mi mai fii doar efemer.

Să-ţi pui halatul alb pe tine

Să te prefaci că nu contează,

Să te apropii atent de mine

Să nu vărs vinu| roșu ce pătează.

Iluzi...totul se schimbă-n gri

..Cum as fi putut să stiu,

Că tu și vinul veți fi motivul

Durerii mele de mai tarziu...

｡ ₊°༺ ☾༻°₊ ｡ 

Ți-a fost dor de mine

Așa cum cred eu despre tine?

Să te gândești şi răzgândești

Până nu poți să te mai liniștești?

Al inimii dor îl poți simți

Numai prin intersectarea a două priviri

Liniștea degeaba tace

Dacă ochii n-o pot face

Căci durerea inimii

Nu are leac sau soluții

Aşa cum ar avea prezența ta

Atunci când tu ești în preajma mea. 
｡ ₊°༺ ☾༻°₊ ｡

Imi e dor în taină și nu pot sa-l chem

E un foc ce arde in al bratelor poem

E-atat de departe ...deși în gand mereu

Caci intre noi s-a pus destinul greu...

Sunt captiva intr-un legământ uitat

Și sufletul mi-e pe jumate sfâșiat 

Nu ați intelege ce port in piept

O iubire ascunsă ce-o tin în secret.

El n-a vrut sa știe ce mult îl doresc 

Cat de tare ma doare sa nu-l îmbrățișez 

Pe foaie mi-a ramas ca un vis

Un "ce-ar fi fost"???...cu roșu scris...

Vindecare imposibilă

M-aș fi vindecat de tine,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aprinzi din nou suspine,

Într-un suflet obosit.

M-aș fi șters din amintire,

Dacă n-ai fi revenit,

Să-mi aduci a ta privire

Ca un dor ce m-a rănit.

M-aș fi regăsit pe mine,

Dacă nu te-aș fi văzut,

Dar mă pierd din nou în tine,

Ca un vis ce n-a trecut.

Te-aș uita… dar știu prea bine,

E târziu și e în zori,

Căci te-ntorci mereu la mine

Să mă frângi de-atâtea ori.

Mă opresc între clipă și infinit, 

Ploaia mă spală de orice gând, 

N-alerg, nu strig, nimic nu cer

Doar tac și las momentul să-mi fie vers.. 

Orice strop e ca o întrebare,

Orice răspuns... o lacrimă ușoară, 

Și-n tăcerea grea ce ascunde dorul, 

Învăț să iert ploaia, norul și omul...

Nu știu de plâng sau doar mă topesc, 

După tot ce mai mult în viață iubesc, 

Dar simt cum curge-n mine o lume, 

Și las ploaia să mă ude, să mă îndrume...

Și-atunci înțeleg că nimic n-a dispărut, 

Doar s-a transformat, ce s-a pierdut

Și nu mai întreb și nu te mai chem. 

Mă las doar să simt... și scriu un poem.

..............................................................

Căci ploaia nu vine din cer mereu.

Uneori, ploaia sunt eu...