Fara muza

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !

Eu plec.
Acoperă-mi pașii cu lacrimi, 
cu flori și cu spini îi presoară,
iar umbra mea dulce
în gol să o vezi cum coboară
și-n miezul ei o lumină
e ceasul ce fuge,
ca o felină
rănita de-o armă,
de o inim-amară.

Eu plec.
Priveștemă-n ochi fără jale.
E prima si ultima oară
când timpul oprit e pe gene,
și noi împietriți.
Nu te teme!
O alta ca mine vreo dată
va face din pieptul să-ți sară,
ca pasarea fără de minți,
inima.
Inima ce mi-ai întins-o,
mi-ai pus-o în palme
și a fost a mea - toată.

Eu plec.
Acoperă golul din mine
cu golul ce naște în tine amarul.
Amarul din lumea întreagă.
Azi nu mai sunt eu.
Azi nu mai ești tu.
O alta e "dragă".
Cu-n altu-i mai bine
si viața - coșmarul-
ce naște în mine
o lipsa, un minus,
o urmă din tine. 

Eu plec.
M-ai rugat să te cânt la plecare,
să spun în cuvinte tot ce-am simțit.
Nu știi cât mă doare pustiul.
Pustiul i-o rană ca de cuțit,
lăsată de tine,
pe pieptul meu tot
de sus până jos, presărată cu sare.
Te las cu aceleași cuvinte
și glasul meu căuta viul
și vreau să îți spun - l-am găsit
și vreau să te mint
că mai simt
și vreau să rămân,
dar nu pot.

În lumea asta plină de oameni minunați

Cu sufletul ne-alegem prietenii ca frați.

De-a noastră întâlnire sunt bucuros nespus 

Și pentru tine'acuma ridic paharul sus!

Azi e ziua ta , prietene iubit,

Îți doresc din suflet să fii fericit!

Să te știu o viață tânăr și voios,

La mulți ani amice, să fii sănătos!

Să nu ții supărare pe timpul trecător,

Suntem pe lumea asta scânteia unui dor

Și las să bată ceasuri, căci eu aș vrea să-ți spun:

Prietenu-i ca vinul - cu vremea, tot mai bun!

Eram copii năstrușnici și alergam vioi,

Acum ne prind nepoții ce-aleargă după noi.

Se schimbă toate-n lume și tu te vei schimba,

Dar să nu dai uitării prietenia mea!

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

Tată, tată, scump părinte,
Fără suflet am rămas
Într-o lume ce mă vinde,
Într-o lume fără glas.
Rătăcind şi ca scânteia
Către ceruri ai zburat,
Strălucind din lumea ceea
Pentru care ne- ai lăsat.
Hai, deschide uşa iară,
Vântul bate dureros,
Pragul parcă e o gară
Şi pe nimeni nu cunosc.
Tată, macii dau în floare
Legănaţi în zori de vânt,
Numai tu din depărtare
Nu ne spui nici un cuvânt.
Pacea- n casă-I o tăciune,
Mută e ca floarea-n glastră;
Eu te chem în rugăciune
Şi alerg - către fereastră.
Mama plânge ca copilul
Spune- mi tată ce să-i zic,
Să-i sfârşesc în suflet chinul,
Cum din el să fac – nimic?

Un tîrg de suflete făcum
și te cătam pe tine;
Mi-ar fi plăcut să vii acum,
dar vin-o măcar mâne....
În jur sunt ochi, de tot străini
ce îmi absorb privirea,
dar lacomi par și prea păgâni
să-mi merite iubirea.
Si numai tu cu ochi de stea
n-apari în a mea cale,
să stingi cu limpezimea ta
durerea mea cea mare.
Eu pentru tine-am născocit,
bucată cu bucată,
din viața care am trăit
să te mai văd odată.
Si dacă târgu -o să-mi opresc
de-o umbră a plăcerii,
eu n-o să pot ca să trăiesc
și să te dau uitarii...

Speranțe, iluzii, dorințe, concluzii

Asta e viața

Un echilibru dezechilibrat pe alocuri

Un incert continuu întrerupt brusc

De, asta e viața

Citește ‘’Pax magna’’

Poate-nțelegi cine ești

O balanță între bun și rău

Între urât și frumos

Între-nțelept și prost

Oricum ești o stație nicăieri

Un început deja sfârșit

Doar o cărare

Trenul merge împins de etern

Nu aștepta în gară

Ești locomotivă sau vagon?

Un tren sau o gară?

Cum ești?

Schimbă macazul spre tine

Însoțește-te cu-aceeași directie

Ascultă-ți instinctul și mergi

Nu aștepta nimic

Mersul trenului îl decizi tu

În noaptea mea de mai

să vii să-mi spui: eu te iubesc

Să vii să-mi spui că-ți este dor

Sa vii să-mi spui doar de amor 

În noaptea mea de mai 

Si-n prima noapte de iubire 

Cu buze dulci vreau să-mi atingi și sufletul și inima și gîndul,

Și visul meu în vară .

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

Ți-am dat o mie de mici bucățele

Din inima mea,

Dar în loc să faci din ele

Un trandafir sau o lalea

Le-ai fărâmițat în gheață și sticlă

Și ai privit spre soarele altcuiva

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

Liniștea mea face zgomot

ca un sicriu coborât încet în piept,

ca o viață trăită pe dinăuntru

fără martori.

Tac nu pentru că n-aș avea ce spune,

ci pentru că unele adevăruri

se rup dacă le scoți la lumină.

Și nu mai am ce repara.

În mine se aud pași

ai celor care au plecat

fără să închidă ușa,

lăsând curentul să-mi înghețe sufletul.

Liniștea mea e oboseală pură,

e momentul în care nu mai ceri,

nu mai explici,

nu mai lupți pentru a fi înțeles.

Am plâns atât de mult în tăcere

încât lacrimile au învățat

să se transforme în forță,

iar durerea — în coloană vertebrală.

Liniștea mea țipă

pentru copilul din mine

care a învățat prea devreme

că iubirea nu rămâne mereu.

Face zgomot pentru că nu e vindecată,

ci doar vie,

pentru că respiră încă

printre ruinele a tot ce a sperat.

Și totuși…

în această liniște care urlă

se naște o femeie

care nu mai cere să fie salvată.

Liniștea mea face zgomot,

dar e sunetul supraviețuirii.

Și cine îl aude

știe:

nu s-a frânt.

S-a transformat.