Inmormantare

Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.

Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.

Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!

În dorul greu m-am înrobit,
fidel slujesc iubirii
și nu-mi mai pasă dacă merg
pe drumul rătăcirii...
Te-am așteptat să faci un pas,
căci nu mă tem defel-
deschisă -i cartea -pentru tine,
dar ochii -pentru el!
Mi-ai dat o mână când cădeam
și strîns m-am agățat;
știam că vreau încă o zi
și să-l mai vad-odat...
Din trai făcut -am vin amar
și bând de nebunie
pe tine te- așteptam acasă,
dorind ca -el- să vie.
Cu grija ta m-ai căutat
și atît m-ai regăsit;
pe tine-atent te-am respectat
pe dânsu - l-am iubit!
Zgârcită sunt când mă gândesc,
că șapte vieți dac-aș avea,
pe toate le-aș trăi - cu el,
nici una ție nu ți-aș da.
Tu bate- mă, cu trei păduri,
și leagă -mă, de toate;
Eu l-am iubit numai pe el
pe tine - nu se poate!

De ce te cânt când merii dau în floare, 
Când iarba se izbeşte către soare 
Trecând că o săgeată prin pământ. 
De ce ca pe-o duminică te cânt? 

De ce te cânt când grâul e de coasă, 
Când iau bilet de tren să vin acasă, 
Să strâng în braţe plaiul meu cu dor. 
De ce te cânt în murmur de izvor? 

De ce te cânt când pleacă-n zor cocorii, 
Când soarele e mai lenos ca zorii 
Şi lasă ceaţa rece să ne scalde. 
De ce te cânt în frunza care cade? 

De ce te cânt când fulgul dă în plete, 
Când timpul nu mai poate să aştepte 
Să mă aşez în sania copilăriei. 
De ce te cânt în albul veşniciei? 

M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit

Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,

Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit

Fiind că prea departe de mine ai plecat.

Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute

Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,

Să îți aștern iubirea imensă cât un munte

Și fericit de viață să mă desprind de mine...

Parfum de viorele adun în pieptul meu

Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.

Oare se duce omul, dacă e omul tău?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...

Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...

Din tăcerea dureroasă
o să ies, c-așa putere,
că nici piatra n-o să țină -
o să crape-n mii de stele;
și-o să vin, cu vânt de iarnă,
și cu ploaie, cu zăpadă,
că în urma mea nici zorii
n-or dori pămînt să vadă.
O să merg ca o cometă
care mii de ani se pierde,
și-o să spăl, acea suflare,
care-n calea mea purcede.
Am să tai și am să -njunghii,
ca o lamă lucitoare,
doar cu vârful unei unghii -
degetului cel mai mare.
Si am să cutremur munții,
văile au să vuiască,
tot ce a fost născut în lume -
mâina mea, o să topească.
Mările vor arde-n spume
și vulcani or să se stingă -
tot ce talpa mea, de-aproape,
cu furie, o să atingă.
Sub picior și cu durere
dintre glasuri unu, doi,
vor rosti cu pocăință
Rugăciunea de apoi.

Pe pămînt, ca scrumul rece,
tot ce a fost - eu voi petrece,

iar în ceruri numai Duhul 
își va da sălășluire;
să înceap -o lume nouă
mult mai plină de iubire!!!

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Bisericile-mi primeau rugile cu mila
Iar candela din casa palpaia fara vlaga
Exista o forma a cuvantului in ruga care
Ajuta
Nu stiam atunci asta
Ratacit in cuvintele mele asteptam
Sa se intoarca acasa
Am crezut ca nu vrea ca e ratacita
Nu ma indoiam de iubirea ei
Iubirea mea era insula
Eu nu eram acasa

 Oasele devin fragile si se rup.

 Oamenii mor si inimile devin slabite cu fiecare atom din corpul tau.

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Dragul meu Ștefan, ce minunată-i calea ta

În Colchester Essex, cariera ai creat

Cu forță și convingere, visul tău ai atins

Și visele tale acum s-au împlinit.

Ca un far în noapte, strălucești cu mândrie

Prin munca ta și perseverența-ți fără părăsire

În inima mea ești o stea ce mereu strălucește,

Iar realizările tale mă umplu de bucurie și încântare.

Sper că fiecare zi să-ți aducă biruințe noi,

Și ca drumul tău să fie plin de fericiri și izbânzi apoi.

Iubirea mea te va purta mereu în gând,

Chiar dac-a ta cale poate fi departe sau anevoioasă când.

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?