Anemoia

Nu am obligația să fiu aceeași
sau crezi că asta-i cheia?
Plină de haos
Shakespeare,
Bukowski,
Mann și Hesse,
mi-aduci aminte de ceva ce n-am trăit.
Copilă îmbujorată,
te-au făcut mai savantă?
Sau ai uitat?
Dansai prin baruri,
uimeai artizanele
cu puterea ta de a uita.
Azi vei realiza:
fata aia n-a plecat.
S-a ascuns printre rânduri de alcool,
pentru că tu tot n-ai somn.
Angoasa ta
e soră cu a mea,
ești o simplă călătoare,
o strategie în fața căreia
o picătură într-un ocean
nu te-a putut spăla
nici la 90 de grade.
Ți-ai lăsat amprenta pe retine,
ai uitat că nu-ți aparține.
Umpleai pahare până la jumătate,
ești doar o posibilitate.
Te vor întreba
dacă știi ce-i aia profunzime,
morfologic,
sentimental,
sau dacă ai uitat
licitații unde ai debutat.
Sufletul,
l-ai sigilat
sau ascultat?
Dama de pică,
covorul roșu sub un cer,
ești all-in
sau nimic.
Deci nu te isprăvi,
călătoarea mea nocturnă,
eu pe tine te felicit,
niciunul nu te-a convins
că ai fost,
vei fi
și ești
o simplă trecătoare.
Chiar dacă te faci scrum,
ca Phoenixul vei renaște,
Evei îi vei spune: nu-s ca tine,
lui Adam: de ce?
Atunci vei vedea,
fugi de reflecția ta,
măcar în șoaptă să-ți spună:
ești destulă.
Eu îți repet același gând a doua oară:
nu-i lăsa să te aprindă,
să te convingă,
timpul va sta cu tine la un pahar cu vin
ca să nu fie nevoie
să te mai schimbi.

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Domnu' regizor,
nu aprindeți lumina din platou,
lăsați întunericul să ne îngroape
cu toate privirile împrumutate.

Prizonieră din obișnuință,
mă complac astăzi
printre cuvintele nespuse,
printre fumul albastru de Marlboro
undeva unde suntem împreună
și totuși nu ne ținem de mână.

Unde valurile
au spălat păcate,
reguli și principii
radiografia mea.

1200 de rotații pe minut,
am crezut că erai un exemplar,
Supererou fără costum,
doctor preferat.
Actor într-o piesă
cât de bine regizată!

Dar când vine vorba de iubire,
te ascunzi în rușine,
al meu lup de stepă
ce vedetă...

Știi prea bine,
mi-ai pus zarurile în mână
te voi descifra,
dar dacă ești fructul interzis,
de ce nu suntem în paradis?

Zilele există
doar ca să despartă nopți.
Stelele de pe cer,
ele aduc lacrimile în ochi,
ele aduc analogia unui timp,
bine indispus.

Nu m-am mai simțit atât de vie,
de ani de zile.
La apusul Edenului,
poate îți voi spune.
Până atunci,
lumina din platou va fi aprinsă,
iubirea stinsă.

Între timp,
suntem născuți ca să murim,
un salt de la homo sapiens la groapă,
dar hai să nu ne alienăm,
nu-i apocalipsă,
vino să te plimbi pe latura sălbatică
poate așa putem uita,
poate așa nu vom suspina.

Acum în partea de est,
dansăm,
Miles Davis,
în surdină un film cu Clint Eastwood,
și din perspectiva mea,
doar tu contezi,
dar poate ar trebui să pleci.

Tanto gentile e tanto onesta pare,
Poate voi reuși să fiu Beatrice pentru al tău Dante.
Dar dacă nu,
să crezi în tine,
pentru că de azi,
trăiești prin mine.

Și eu îți spun la revedere,
chiar dacă poate,
de data asta,
trebuia să-ți spun:
rămâi cu bine.

Autoare: Vramiță Maya

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Nevroză,
flori pe sub 11,34 g,
cortex vizual,
adagio în fundal.
Muguri și destine,
astăzi fără tine.

Cred că mi-ai furat din nou
liniștea dintre ploi.
Dar de data asta,
adio!
Nici doi metri sub pământ,
nici pâlcuri în ajun
nu-mi ajung.

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela

Pe mine nu m-acoperi desi inima iti cere

Si te faci ca n-o auzi cand urla

Tu mergi in fata mea, eu te urmez

Ca alt drum decat asta nu stiu

Si ma doare tare dar nu pot sa cedez

Ca de nu-s a ta nu stiu ce sa fiu

M-am imbolnavit de la ploaia rece

Ca nu vrei sa m-acoperi nici sa ma astepti

Nu spui nimic, macar sa-mi spui de ce

Ai dat cu tot ce ti-am dat de pereti

Si stiu ca nu raspunzi, imi dai doar tacere

Eu raman in spate, te urmez fidela

Ploua peste noi cu tunete si fulgere

Dintre noi, doar tu ai umbrela.

Cei ce conduc azi lumea, sunt niște șacali,

O conduc de sute, de mii de ani

Ei nu știu ce este munca, nici sacrificiu,

Au profitat de tot ce le oferea puterea și rangul.

Poporul muncitor, speriat cu foamea și biciu.

ROMÂNIE, apără-te, nu te păcăli, SUS STEAGUL,

Fiinnțe perverse ca polticieni nu găsesc,

Am plecat din țară, ca să mai trăiesc !

Sper ca asta poezie sa ramana-n asta lume

Am iubit si o sa iubesc cate zile am sa traiesc

Puterea data de iubire este de necomparat

Traiesc ca sa iubesc, iubesc sa simt ca traiesc

Fericirea e in van, cand eu pe tine nu te am

Te-am avut si m-a durut..

Cand intr-o zi te-am pierdut

Sub cerul argintiu de stele,

Se-ntinde tainic peste zare,

Povestea ce-n visuri se pierde,

Și-n inimi lasă alinare.

Pe malul unui râu ieșise,

O floare albă cam plăpândă,

E luna-n cer, regină-n vise,

Ce-n ape clare se răsfrângă.

În vals de îngeri, doruri zboară,

Prin văi ascunse de mister,

Și glasuri tandre, lin tresară,

La marginea unui eter.

Timpul, parcă, 'și pierde rostul,

În dansul nopții fermecate,

Iar umbrele, în mii de clipe,

Se leagă-n doruri neuitate.

Tu, visător cu ochi de aur,

Privești la cer, cerând răspuns,

La tot ce inima îți cere,

În ritmul unui vechi disjuns.

Și-n dimineața ce-ți zâmbește,

Cu blânde raze te-nvrăjbește,

Rămâi cu gândul dus departe,

În lumea-n care totul arde.

Căci viața e un vis de ceară,

Topit în clipe de splendoare,

Și tot ce-i efemer ne-nvață,

Că dragostea-i nemuritoare.

Si daca totu-n viata acum

Te-nvaluie-n durere

Pleaca si lasa-n urma fum

Accepta, da-ti putere.

Si daca toate-n mintea ta

Amestecate-ti sunt

Priveste, asculta-ti inima

Nimic nu-i asa crunt.

Si daca oamenii din jur

Nu stiu a te-asculta

Asterne randuri, stai singur

Asculta linistea.

Si daca timpul ai putea

Sa dai-napoi, s-opresti

Sa schimbi ceva, cumva de-ai vrea

Nu o sa reusesti.

Si daca toate s-ar opri

Si timpul te-ar chema

Zambeste... stii doar a iubi

Ti-a stralucit lumina!

Miriam - Doua Umbre

#DouaUmbre

Parfum de mare ochii lăcrimau, 

Şi degete’mpletite în amor,

Pe nisip doar urme rămîneau,

Doar urme de speranţă şi de dor. 

Pierdut, pierdut eram in scări de lut,

Ce tot mai jos mă depărtau,

De faţa ta şi de acel smerit sărut,

De ochi, ce dragoste ameninţau.